Atelier de confecționat povești fantastice: Improvizatie x 2!
În februarie 29, 2016 | 1 Comentarii

Adică… scris și interpretare!

Mai țineți minte ce bine ne-am distrat la atelierul în care am pus în scenă personaje create împreună cu maestrul Dan Rădoiu și am făcut jocuri de rol? Ei bine, la ediția aniversară a Atelierului de confecționat povești fantastice, care a ajuns la numărul 6, vă invităm la o dublă provocare de improvizație!

Voi scrieți personajele și… le și puneți în scenă, împreună cu ceilalți participanți!

Editura Crux Publishing are plăcerea de a vă invita la o nouă sesiune de scriere creativă, distracție și joc de rol alături de scriitorul Dan Rădoiu și invitații săi speciali. Și pentru că sesiunea de improvizație de data trecută a avut un succes răsunător, de data aceasta facem lucrurile și mai interesante: personaje năstrușnice ce vor ieși chiar de sub penița voastră, povești neobișnuite și teatru ad-hoc cum numai cruxienii sunt în stare!

Unde? Ca de obicei, la ceainăria La un ceai! Sâmbătă, pe 5 martie, începând cu ora 16.00, dați drumul imaginației și puneți-vă în pielea propriilor personaje!

Și pentru că împlinim 6 ediții de când scriem și ne distrăm împreună, avem și o surpriză pentru voi: toate titlurile Crux Publishing vor fi la acest nou Atelier de confecționat povești fantastice printre voi cu o reducere de preț festivă!

Nu în fiecare zi sărbătorim 6 ediții de Atelier de confecționat povești fantastice, dar când o facem, evident că o facem în stil mare! Așa că lăsați-vă tracul de scenă acasă și aduceți cu voi imaginația și pofta de distracție, pentru că va fi o seară pe care nu o vom uita prea curând!

Și pentru că vă eram datori cu impresii și, mai ales, cu texte scrise în cadrul atelierului trecut, iată că avem și vești bune! Am primit poveștile, iar acum le publicăm! Dacă vă mai amintiți, în cadrul atelierului de data trecută Dan Rădoiu ne-a arătat niște pași esențiali în construirea unui personaj. La eveniment au participat și scriitorii Oliviu Crâznic, Șerban Andrei Mazilu și Florin Pîtea, precum și promotori culturali și jurnaliști.

Cine nu își mai amintește despre ce a fost vorba în detaliu, citițiaici o cronică extinsă despre Atelierul #5 care să vă reîmprospăteze memoria.

Și acum… să vedem ce au creat participanții data trecută!

1. ALEXANDRA NOVAC

*

Uneori ma intreb de ce oamenii fac ceea ce fac. De ce accepta lucrurile asa cum sunt, de ce nu taie plantele otravitoare din radacina si de ce prefera sa le manance si apoi sa se intrebe mirati de ce li se intampla numai lor. Adevarul este ca, noi toti stim exact ceea ce ni se va intampla: doar ca ne complacem in situatiile in care ne trezim, si aproape ca ne place sa combinam vesnic evenimentele cotidiene cu mici intamplari asa-zis neasteptate.

Cel mai adesea ma gandesc la natura umana intre orele 7 si 8 seara. Locuind chiar vis a vis de Dristor Kebap (si avand prieteni care se hranesc zilnic cu acele “delicii”), am prilejul sa vad ceva neasteptat, dar totodata prezent in viata de zi cu zi: uneori, mancarea e prea iute. Uneori, cand la ghiseul unei shaormerii esti intrebat daca vrei sos iute sau dulce, tu spui “picant, cat de picant se poate”, desi stii ca o sa arunci ulterior tot la gunoi. De ce? Motivele sunt nelimitate: poate ca incercai sa o impresionezi pe domnisoara draguta de la ghiseu, pe care incerci de un an de zile sa o inviti in oras, dar nu ti-ai putut aduna curajul; poate incerci sa dovedesti celor de la coada ca poti fi teribilist, ca vrei sa traiesti la maxim, pentru ca in lipsa fostei tale prietene (care bineinteles credea ca nu esti suficient de aventuros) ei au ramas singurul public disponibil. In orice caz, exista multe motive pentru care oamenii fac asta, fara sa se intrebe vreodata daca se merita, sau ce pierd prin aceste compromisuri stupide.

Cred ca noi toti am mancat la un moment dat prea iute, si ne-am plans ulterior tuturor de paguba prin care am trecut. Poate ca multi va intrebati de ce anume imi pasa atat de tare de asta, din moment ce e doar un condiment intr-o lipie; ei bine, e mult mai mult de atat: e prietenul enervant cu care iesi pentru ca nu vrei sa jignesti pe nimeni, e dragostea vietii tale pe care o lasi sa plece pentru ca parintii tai considera ca nu va potriviti, e viata pe care ai fi putut sa o traiesti, dar ai batut in retragere. SI toate astea pentru simplul motiv ca ceea ce-ti doreai tu nu corespundea cu imaginea celorlalti despre viata.Iar daca inclusiv eu am fost victima acestor conventii, vreau sa schimb ceva. Nu pentru lumea intreaga, nu pentru titlul de revolutionara, ci pentru mine. Ma numesc Alexandra Catusaru si asta e povestea mea.

 **

De-a lungul vietii mele, am fost intrebata ce anume m-a determinat sa lucrez intr-o sala de fitness. Chiar dinainte de a lasa sunetul sa-mi contureze buzele, interlocutorii mei au concluzionat multumiti, intr-o ignoranta desavarsita: “ah, probabil iti place mult sportul”. Si eu nu imi rezerv nici macar o secunda sa ii contrazic. Am presupus intotdeauna ca un raspuns de tipul “vreau sa imi transpir sufletul pana dispar pe de-a-ntregul” nu ar fi satisfacut pe nimeni, si mai mult de atat, ar fi cauzat niste priviri suspicioase. Asa ca dau din cap si aprob prosteste. Daca ar fi sa prezint o cauza completa a alegerii carierei mele, atunci ar trebui sa merg putin mai departe, si anume la momentul in care adorm: ma obosesc zilnic ca sa pot adormi adanc, rapid, si sa-l intalnesc din nou, asa cum il vad intotdeauna in reveriile furate ale diminetii: stand la masuta prafuita cu carti de joc roase pe margini,  cu un pahar cu whiskey auriu usor inclinat intre degetele aspre, si mereu cu ochii fugarind fiecare minute de pe ceas. “N-avem prea mult timp”, obisnuia sa-mi spuna. Si avea dreptate: chiar si o eternitate cu el ar fi parut ca trece la fel de iute ca shaorma de vis a vis de bloc.

Visele au inceput inca de dinainte sa ma nasc. Sau cel putin asta ar fi singura explicatie logica pentru plasarea lor in timp: primul lucru pe care mi-l amintesc este o lumina rosie, asemanatoare cu cea din camerele obscure, si un iris colorat in nuante subtile de maroniu si auriu. As recunoaste oriunde ochii lui: au aceeasi culoare cu whiskey-ul pe care il bea in fiecare noapte. Si atunci cand prima ta amintire reprezinta un iris monumental de culoarea bauturilor spirtoase, nu ai altceva de facut decat sa ii urmezi clipirile ca pe pasi nesiguri, si sa speri ca nu ajungi intr-o prapastie. L-am numit R., de la lumina rosie care ii cadea intotdeauna peste suvitele ravasite. Si asa a ramas pana in prezent.

Nu stiam multe lucruri despre el: stiam doar ce ma lasa sa inteleg, si nu puneam alte intrebari, de teama sa nu se simta stanjenit. Aveam de cele mai multe ori impresia ca e doar o inchipuire: ma inselam, bineinteles, si incepusem sa inteleg asta pe masura ce dimineata ma prindea vesnic cu cate o carte de joc la picioare. In majoritatea timpului un 7, pe care il puneam intr-un spatiu ingust de dedesubtul masutei de cafea. Desigur, tatal meu, care intotdeauna si-a dorit ca unicul sau copil sa fie o prezenta mai…masculina, vedea cartile respective ca pe o superstitie dubioasa caracteristica femeilor, si nu rata nicio ocazie sa isi exprime dezgustul si dispretul cu privire la suvenirurile mele (pentru a-l pastra pe R. departe de mintile nepregatite ale muritorilor obisnuiti, am inventat un principiu paranormal fals, cum ca septarii ajuta la intretinerea unei atmosfere benefice; o exagerare penibila, desigur.). Chiar si cu toate protestele adresate de catre vizitatori colectiei mele de carti de joc cu margini indoite, nu puteam gasi un motiv mai bun sa ma trezesc de dimineata (sau sa ma duc la culcare, mai bine spus) decat acea lumina rosie si acele jocuri de noroc. Si m-am gandit mereu ca R. e singurul lucru de care voi avea vreodata nevoie de la viata: un vis de nepriceput, de neimpartasit, de necunoscut. Mie imi ajungea pe deplin.

In camera noastra de seara cu seara, nu se afla aproape nimic. In mare, masuta, cartile si paharele erau singurele implicate in tablou: stateam mereu ghemuiti pe covor, ca la un picnic tarziu. A fost, insa, inca din prima mea zi in asa zisa camera obscura, ceva de neinteles, de neatins si de..necunoscut: chitara galbena. Fiind o persoana cu talent muzical de la o varsta foarte frageda, mi-am dorit cu ardoare sa cant la minunatia aceea din lemn de artar, sa-i simt notele strapungandu-mi sufletul. Dar R. m-a oprit intotdeauna. A spus ca orice inceput vine insotit de un sfarsit, iar chitara galbena…era sfarsitul povestii noastre. Asa ca a trebuit sa ma abtin, desi impulsul meu de a canta la instrumentul interzis crestea pe zi ce trece.

Cand am ajuns la varsta de 21 ani, R. a incetat sa-mi mai trimita cartile. Il visam rar, si intotdeauna in aceste intervale parea distras, rece, dezinteresat. Erau inclusiv momente in care imi raspundea cu mari intarzieri la intrebari, fiind nevoita sa sparg chiar si pahare in incercarea de a-l face sa ma auda. Trebuia sa fac ceva. Asa cum societatea ne invata atat de prost si din pacate atat de des, ce poate face un om cand se simte lipsit de speranta? Fireste, raspunsul este: singurul lucru pe care s-a gandit ca nu-l va face niciodata. Prin urmare, am cantat.

Intr-una din serile respective, tocmai il intrebam daca ma iubeste. Daca m-a iubit vreodata. R. nu mi-a raspuns, doar a continuat sa priveasca tacticos cartile de pe masa. Ei bine, atunci mi-a venit ideea ca poate el e blocat acolo, la masa din visele mele, si nu m-a insotit niciodata din dragoste, ci invers: eu m-am intors mereu la el, in spatele lobului temporal, si acum pana si propria mea inchipuire se saturase de mine. Care mai e sensul?, m-am intrebat. Niciunul, imi raspunde disperarea indepartata. Am apucat deci chitara si am inceput sa cant.

In mod surprinzator, nu au iesit sunete cand am mangaiat coardele cu varful degetelor: camera se destrama, in schimb, cu fiecare nota, in locul decorului, imagini. Emotiile incepusera sa aiba chipuri, si le vedeam acum pentru prima oara: in locul paharelor, se conturau lacrimi de furie; masa era acum o privire vanitoasa, iar cartile, rasete de lacomie. In locul inchipuirii mele iubite, vad inselaciunea, disperarea, si zambetul tradat al unui om care n-a putut in veci sa iubeasca.

Simt cum cartile de 7 incep sa cada peste cantecul meu fara de sunet, si ultima imagine de dinainte sa alunec intr-un somn adanc e R. disparand in spatele unei coloane de carti indoite pe margini.

 ***

Ceva imi frige fata. Ma trezesc cu privirea atintita spre frunzele de baobab, care se leagana in ritmul clipirilor mele. Deodata, ele sunt patrunse de o lumina rosie, care ma face sa ma intorc brusc pe o parte, ferindu-ma.

Urechile mi se infunda sub ropotele unui sunet asurzitor, ca un sasait prevestitor de rau. Simt cum pleoapele inchise imi iau foc, cum in clipire privirea nestiutoare mi se topeste sub razele solare. O creatura solzoasa se apropie, cu ochii intredeschisi, si ma confrunt din nou cu sasaitul insuportabil. Ma intreaba ceva, dar nu-nteleg. Contrariat, astept sa-mi vorbeasca din nou.

-Unde e El?, graieste aparitia, de data aceasta cu un ton mai clar. Avem ceva de discutat.

Scanez cu privirea imprejurimile, iar printer vatraiele de soare reusesc sa-L zaresc. Statea sprijinit de un copac, in departari, de parca nu ar fi avut soarta lumii asezata pe umeri, de parca lumea fusese acolo dintotdeauna. Desi lumea abia incepuse.

El se apropie de spiritul cu aparitie malefica, parand ca asteapta o explicatie.

-De cate ori trebuie sa-ti mai arat asta ca sa intelegi ca o sa strice tot? Ne e mult mai bine fara ea.

-Sasaitul tau insistent o sa-l trezeasca pe Adam. Stii cat de obositoare poate fi o astfel de calatorie, lasa-l sa se odihneasca.

Clipesc des, cu o usoara confuzie, de parca imi lipseste ceva. Langa mine aterizeaza un dreptunghi ros pe margini, cu numarul 7 gravat cu un rosu intens, de camera obscura. Cu siguranta nu dormeam. Din contra, mi se parea ca abia acum ma trezisem.

-E doar un vis, Adam o sa se descurce. Si n-ar mai trebui sa-l trimitem sa viseze daca ai intelege ce dezastru poate cauza Eva. I-ai cerut un singur lucru si fix pe ala l-a facut.

-Nu are niciun sens sa imi mai arati asemenea monstruozitati. Am hotarat deja ca locul Evei e langa Adam. E pentru binele tuturor.

Creatura cu solzi pleaca sasaind imbufnata, vizibil deranjata de decizia Lui.

 ****

Dupa cateva zile in Gradina Eden

O singura muscatura, se gandi Eva. A spus ca e suficient incat sa cunosc tot, sa  inteleg apoi toate stelele de pe cer, sa imi pricep toti pasii.

-Trebuie sa te grabesti, sasai sarpele. Nu e bine sa amani cunoasterea.

Eva trase aer in piept si isi infipse dintii in fructul carnos. Zeama se revarsa peste coaja aurie, explodand parca intr-o emotie de culori. Si, in acel moment, ei bine…

In acel moment, la fel ca-n visul lui Adam, decorul se destrama total, fasie cu fasie, rasarit cu apus, si nu mai ramase nimic, in afara de cele 7 zile in care visele au fost create, numai pentru a fi distruse mai tarziu.

2. MARIUS BUCUR – Incursiune în realitate

Încă o stație de metrou, aceeași agitație, oameni care nu așteaptă ca cei din interiorul vagonului să iasă ci se reped să prindă un loc liber pe scaun. Dacă reușesc, se așeză fericiți, cu un sentiment de învingător, au mai câștigat o mică bătălie în războiul care îl poartă de o viață întreagă. Să ai, să posezi orice, indiferent cat de mic, indiferent cât de nesemnificativ, este religia după care majoritatea se ghidează. Scaunul din metrou este noul câmp de bătălie și cei care nu reușesc se pierd în masa anonimă a învinșilor, a celor despre care istoria nu-și va amintii decât ca număr: 19 milioane de cetățeni la ultimul recensământ, 3 milioane răspândiți prin toate colțurile lumii, încercându-și norocul cu scaunele de metrou din alte metropole, 4 milioane de angajați.

Ușile se închid și difuzorul anunță sec „Urmează stația de metrou Dristor 2, legătură cu magistrala 1”.

Pentru unii călătoria continua, pentru Alexandra este capăt de linie, sfârșitul unei zile anonime, cenușii ca și vremea de afară, în care vedete de silicon și gospodine din Colentina se agită frenetic, într-o încercare disperată de a ține pasul cu moda anorexicelor din revistele de moda. Alt război de alt tip, în care nu poți să câștigi indiferent de care parte ești.

–       Draga mea, contează doar să învingi. Alexandru Macedon o privește pe deasupra unor ochelari cu ramă rotundă cu lentile groase. Ochelarii o fascinează, a mai văzut același model vara asta pe plajă, la hipsterii veniți să-și pârlească pielea albă precum creta. Cea mai ridicola combinație vestimentară: slip, ochelari rotunzi de soare și pălăriuțe de pudel. Alexandru Macedon îi transformase într-o pereche de ochelari de vedere, cu lentile atât de groase încât, în spatele lor ochii se vedeau ca două mărgele mici.

–       Nu întotdeauna, răspunse Alexandra.

–       Ma scuzați, n-am înțeles. Ochii mici se făcură și mai mici și se întrebă cum oare e posibil asa ceva.

Alexandru Macedon se mistuii lăsând locul unui bărbat între două vârste, cu o fața nerasă și care purta aceeași ochelari imposibili.

–      Ma scuzați, insistă ochelaristul. Unde cobor să ajung la gară?

Pe Alexandra o pufnii râsul în interior. Auzi vorba, la gară. Omul era pe o direcție greșită, se îndepărta cu fiecare secunda de țelul sau. Îi venea să-i strige ca în școală „aragaz cu 4 ochiuri”, chiar ar fi fost haios la cat de groase erau lentilele.

–       Vai domnule, dar a-ți greșit metroul, se băgă în seama madam Negrescu. Coborâți la prima și luați metroul în sens invers… șase, șapte stații. Uitați aici, și îi arătă ochelaristului schema metroului de pe caseta de neon din plafon.

Bineînțeles, trebuia să fie madam Negrescu, baba de la parter care știe tot și vede tot, nici nu se putea altfel. Probabil că trăia cu ochiul lipit de vizorul de la ușă, cât despre urechi era sigură că-și făcuse implant de pavilion auricular de la un elefant. Vocea pițigăiată a vecinei de bloc se estompa în șuierul vagonului prin tunel. Chipul i se dizolva în neant lăsând locul unei fete comune pe care o uiți imediat ce întorci capul în altă parte.

„Atenție se deschid ușile”

Oamenii se îngrămădesc să iasă, începe iarăși goana după cea mai bună poziție, după locul fruntaș, doamne ferește să fii prins la coada care se formează la barierele de trecere sau la scara rulanta. Cei rămași în urmă încep să înjure în gând femeia grasă și papornițele ei, blocate în turnicheții de la ieșire. Agentul de la paza se grăbește să intervină, nu neapărat pentru că ar fi de datoria lui, ci pentru că s-a plictisit de moarte. Teroriștii pe care ii tot reciclează presa și cu care șefii sai sperie Metrorexul, pentru a menține un contract extrem de lucrativ, stau departe de metroul de la Dristor. Paznicul s-a convins de multă vreme că bancul cu arabul venit la București să pună o bomba și care a telegrafiat acasă „Jefu, ma indorg acasa! Asta romani nu are nevoie de terorism, face singur treaba.” este realitatea sa, așă că încearcă și el pe cât poate să fie de folos, ca să liniștească o conștiință amorțită de un salariu mizerabil.

Alexandra se oprește pe peron și așteaptă ca oamenii să se scurgă printre furcile caudine ale turnichetilor. Nu știe de ce dar deplasarea asta ordonată a oamenilor, ca o armată de maimuțe înregimentate i se pare înjositoare.

Încetase de mult să mai lupte pentru un loc în față. Purtase mult timp acest război, moștenit de la tatăl sau, o moștenire demnă de un fiu… băiatul pe care șansa i-l refuzase. Apoi, pe măsură ce realiza că orice ar face să răzbată în viață, șansele de a ieșii la suprafață sunt cvasi-inexistente, a decis să nu mai alerge după tramvaie sau autobuze și să contracareze observațiile șefilor despre întârzieri, cu întrebări despre banii datorați pentru orele suplimentare. După un timp s-a obișnuit cu ritmul mult mai lent și chiar a câștigat câteva kilograme în plus, spre deliciul lui Roxan prietenul ei.

Siluetele oamenilor care alunecă grăbiți pe lângă ea în stația de metrou, se evapora ca și cum ar fi intr-un vis. Cerul este atât de albastru încât o dor ochii iar marea care i se sparge la picioare are o culoare verde intens. Undeva în față se zărește o căsuță cochetă albă, cocoțată pe un delușor. Există și o potecă care duce direct către ea, la umbra copacilor exotici și a tufișurilor pline de flori multicolore. Marea murmură molcom în spate, în timp ce din față se aude respirația vie a junglei, miriade de insecte, păsări și animale vorbind toate simultan.

–       Alea jacta est Alex? Macedon se lăfăie sub o umbrelă, întins pe un șezlong asemănător cu cele pe care le folosise astă vară la Mamaia. Are în față o cutie de table și o invită să se prindă în joc.

–       Alea iacta est, murmura Alexandra, măcar învață să vorbești corect. Dar nu poate să-i reproșeze prea multe. Machidonul vorbește exact ca tatăl sau, are aceleași gesturi și mimică a feței când o invită să joace table. Întinse mâna să apuce zarurile, pulurile erau deja aranjate iar el juca întotdeauna cu negrele, dar își frânse gestul la jumătate.

–       Mai târziu poate, zâmbii ea timid către Alexandru Macedon… dacă mai ești amator.

–       Întotdeauna copilă.

Nori negrii se adună deasupra căsuței și un vânt răcoros se pornește din senin. Ferestrele căsuței sunt luminate acum de focul din șemineu, dar oricât ar încerca să o ajungă, căsuța se îndepărtează ușor de ea până când… ia forma unei dubițe albe de transport marfă. Alexandra se pomenește cuprinsă de un sentiment contradictoriu, o emoție puternică, o emoție negativă pe care nu poate să o clasifice.

Se afla în fata shaormeriei de la Dristor și chiar în acel moment, dubița albă frânează brusc, evitând un pieton prea grăbit ca să respecte culoarea roșie a semaforului. Mașina oprește la milimetru de pietonul speriat de moarte, dar Ferrari-ul din spatele său nu este la fel de norocos.

Zgomotul de frâne și bufnitura surdă atrag oameni ca la circ. Accidente au mai văzut ei, dar niciodată un Ferrari care încercă să se strecoare sub roțile unei alte mașini. Șoferul bolidului, se dă jos singur, nu are nici un os rupt, doar o julitura la nas provocata de airbag-ul care-i explodase în față și privește stupefiat la jumătatea din față a mașinii „armonizată” în urma impactului cu dubița. Nu-i trebuie mult ca să-și revină și toți cei prezenți tresar sub impactul înjurăturilor pe care începe să le arunce către celalalt șofer.

–       Așa iți trebuie, firea-ți dreacului de cocalari cu banii voștrii cu tot. Madam Negrescu este în mulțime, chinuindu-se cu plasele enorme. Fusese probabil la Obor să-și facă cumparaturile săptamînale, deși Alexandra nu înțelegea de ce nu folosește piața sau supermarketurile locale. Roșiile din Obor aveau același gust de plastic ca și cele de la supermaket iar cei doi bani in minus pe care ii obțineai la preț nu justificau efortul de a căra papornițele supradimensionate pe mijloacele de transport în comun.

Își comanda o shaorma la pachet, cu de toate, extra iute.

–       Aveți grija domnișoară, pun ardei foarte iute. Chiar și mie îmi ia foc gura când mănânc de aici.

Se întoarse spre binevoitor ca să-i spună că este puțin probabil să existe pe Pământ vreo mâncare mai condimentată decât cea a mamei sale. Cuvintele ii ramaseră însă în gat, pentru că din interlocutor nu se vedea decât capul enorm cu coarne și solzi. Restul trupului probabil blocase deja intersecția.

–       Ce? N-ai mai văzut până acum un dragon comandând o shaormă?

Alexandra clatină din cap.

–       Ei bine, trebuie să mâncăm și noi ceva și contrar așteptărilor, nu ne plac oamenii atât de mult.

Alexandra înghiții în sec. Perspectiva unei convorbiri despre dieta dragonilor, atât de aproape de botul plin de dinți a unuia, era prea mult. Dragonul înhăță shaorma comandată și își luă zborul, nu înainte de a rostii cu o voce bubuitoare:

–       Alea jacta est, Alexandra. Alea jacta est…

Iarăși?

Mai întâi Alexandru Macedon și acum Nefarian, Lord of Blackrock repetau aceleași cuvinte obsesive. Zarurile fuseseră de multă vreme aruncate în viata sa, nu prea mai era mare lucru de făcut în privința asta. Își lua shaorma și grăbii pasul către casă.

Garsoniera în care locuia era situată cat se poate de prost: pe colțul blocului, cu doi pereți exteriori. Din cauza asta, iarna caloriferele prin care spiona agentul termic, nu reușeau să mențină o căldură acceptabilă. Dădu drumul la caloriferul electric dar avea să dureze până când se încălzea camera. Shaorma era într-adevăr iute și asta o învioră un pic.

Alexandra își luă chitara. Se apucă să cânte și se întoarse aproape instantaneu în locul ei secret, evadând din realitatea ireală care o înconjura. Muzica, sau poate chitara, erau magice. Întotdeauna reușea să ajungă pe malul mării de smarald unde o aștepta căsuța de piatra albă cu focul aprins în șemineul uriaș. Degetele se mișcau singure pe corzile chitarei și după un timp ramase doar muzica coborând în surdină, de undeva de sus. Alexandra era liberă să se plimbe, să facă baie sau chiar să vâneze și să pescuiască. Macedon sau Nefarian nu aveau acces aici, nu cel puțin când muzica curgea leneș de pe corzile chitarei.

Într-o bună zi va ajunge aici fără ajutorul muzicii și fără ca altcineva să interfereze cu fericirea ei.

 ***

O nouă zi, un nou efort de a înfrunta realitatea.

Ninsese peste noapte și albul neprihănit de mașinile salubrității acoperea toate păcatele orașului. Strada era pustie la ora aceea, foarte puțini oameni se mai trezeau înainte de ivirea zorilor pentru a merge la servici.

Se oprii la McDonalds-ul de peste drum ca să-și ia o cafea, bucurându-se de faptul ca încă nu începuseră să prăjească grăsimea aia care o vindeau sub formă de chitea. Nu putea suporta mirosul ăla, motiv pentru care cafeaua și ocazional câte o înghețată erau singurele produse pentru care mai intra în faimosul fast-food.

–       Alea jacta est, spuse blondina din spatele tejghelei întinzându-i cafeaua.

–       Poftim? Alexandra crezu că nu a auzit bine.

–       Cinci lei doamnă. Plătiți cu numerar sau cu cardul?

–       Uh… oh, numerar, spuse Alexandra, pescuind din portofel o hârtie de 5 lei.

Cine spune că noaptea e un sfetnic bun, se inșeală amarnic. Una era când Alexandru Macedon sau alt personaj fictiv spuneau sau făceau lucruri ieșite din comun, alta însă când oamenii normali repetau aceleași cuvinte lipsite de sens.

„Lucruri mai stranii s-au întâmplat în lumea asta își spuse Alexandra, vom trăii și vom vedea…”. Nu era o filozofie de viață chiar așa de rea cum părea la prima vedere. Iar cafeaua era suficient bună și caldă ca să-i ridice moralul în dimineața asta geroasă.

Stația de metrou Dristor 2 era aproape pustie. Doar o femeie cu un copil mic de gradiniță, ocupau una din bancile de plastic din centrul stației. Puștiul era morocănos pentru că fusese trezit atât de dimineață. Mergeau probabil la una din grădinițele cu program prelungit, se gândii Alexandra.

Monitorul care ar fi trebuit să afișeze informații despre următorul tren era ocupat de Alexandru Macedon care juca zaruri de unul singur. Părea foarte concentrat și când în final ridică privirea, se uită drept în ochii Alexandrei și dădu trist din cap. Monitorul nu avea sunet, dar Alexandra nu avea nevoie să audă ce rosteau buzele sale „Alea jacta est… alea jacta est”.

Un urlet reverbera de-a lungul tunelului și Alexandra simții cum i se ridica parul pe ceafa. Era același sentiment ca și în seara precendentă, dar mult mai puternic de data asta. O pală de aer fierbinte răbufnii din tunel și abia atunci realiză cat de real era pericolul. Primul impuls de a fugii se frânse când dădu ochii cu copilul care se liniștise în sfârșit și stătea cuminte lângă mama sa pe bancă.

–       ALEA JACTA EST… dar nu și de data asta, ii spuse Alexandra mamei, cu privirea arzând. Aceasta făcu ochii mari de surpriză și își strânse copilul lângă ea.

–       Poftim?

–       Trebuie să plecăm de aici imediat, ceva groaznic se va întâmpla.

–       Cucoana ești nebună? Femeia se ridică și încercă să se îndeparteze de ea mergând exact în direcția răsuflării fierbinți din tunel.

Alexandra conștientiză brusc ca nu mai are timp să-i explice ce urma să se întâmple. Cu o determinare pe care nu și-o cunoștea îi smulse copilul din brațe și începu să alerge către tunelul dintre Dristor 2 și Dristor 1. Anii de antrenamente își spuneau cuvântul acum, în câteva secunde se distanțase suficient de mama paralizată de surpriză.

–       Ajutor, începu aceasta să urle pe peron, chinuindu-se să o ajungă pe Alexandra. Mi-a furat copilul… ajutoooooorrrrrr.

Pînă la intrarea în tunel era ceva de mers, suficient timp pentru ca paznicul să escaladeze turnicheții și să încerce să o placheze. Alexandra îl fentă și acesta se dezechilibră, îndeajuns de mult ca Alexandra să-l depășească. Nu același lucru se întâmplă și cu vânzătoare de bilete care se agăță de ea încetinindu-i fuga. Înainte ca agentul de paza și mama copilului să o ajungă, Alexandra se prăbușii pe podea epuizată, aproape de ieșirea tunelului către Dristor 1. Cei trei făcură grămadă pe Alexandra, dar nu mai conta. Erau mult prea departe pentru ca ghearele și colții monstrului să-i mai poată ajunge. Răgetul sau disperat și ghearele enorme se făceau simțite prin podeaua de mozaic uzat.

–       Prea târziu demone, spuse Alexandra fericită și închise ochii.

 ***

Astăzi la ora cinc și cincisprezece minute, a avut loc un groaznic accident în metroul bucureștean. Garnitura de tren care trebuia să ajunga în stația Dristor 2 a avut o defecțiune la sistemul de frânare și a intrat cu viteza mult prea mare. Nu se cunoaște în acest moment dacă a fost o eroare umana sau o defecțiune tehnica. Trenul a lovit cu viteza de 50 Km/h stopurile instalate la capăt de linie. Din păcate conductorul trenului nu a supraviețuit. Vagoanele s-au ridicat de pe linie și au devastat întreaga stație. În afara conductorului o singura călătoare a fost ranită. Numele său este Alexandra Catușaru are 21 de ani și este antrenoare de fitness. Victima a fost internată în stare de inconștientă la spitalul Floreasca dar doctorii nu pot oferii în acest moment un diagnostic clar.

 ***

Plaja de un nisip alb ca laptele se întindea cât vedeai cu ochii. Alexandra pășea relaxată prin valurile care mureau molcom sub picioarele ei. Nu se auzea nici o altă muzica în afara de murmurul valurilor și de răsuflarea vie a junglei. Nici un personaj nedorit nu-și făcuse apariția… încă.

Umbra unei imagini se agita insistent la periferia conștiinței sale „Sunt doar la un gând distantă, spunea Alexandru Macedon”

–       Nu și de data asta, râse Alexandra. De data asta Paradisul e doar al meu și o luă la fugă pe poteca care ducea către căsuța din pietre albe.

3. ANDREEA V.

Cu două secunde în urmă, Alexandra a apărut în fața shaormeriei. Ca prin magie. Fără explicație. Ca și cum un tip sau o tipă cu o baghetă ar fi așezat-o acolo.

– Cred că iar am luat prea multe somnifere, mormăi ea înainte de a observa ce se petrece în fața ochilor ei.

Alexandru Macedon stătea în fața shaormeriei, conducând un grup de rebeli împotriva Dristor Kebap-ului. Haos: în stânga erau pancarte în flăcări pe care scria „Jos cu mirodeniile! E prea hot!”, în dreapta erau tipi ciudați, cu barbă, care nu înțelegeau cu adevărat planurile malefice ale lui Macedon , dar erau dedicați cauzei lui.

Încă de când el a renăscut, domnișoara Cătușaru lupta împotriva lui Macedon, ticălosul care încerca să cucerească cele patru principate ale Românodaciei. De când începuse secolul XXX, nici personajele istorice nu mai erau ce au fost.

Dar Alexandra nu avea timp să se gândească la asta. Trebuia să-l oprească! Activându-și puterea de a cânta bine la chitara zombi (o chitară care scula morții din somn), fata reuși să-și strângă niște aliați, oamenii călcați de metroul din Dristor.

„Tata mereu mi-a zis că Macedon a fost un om grozav. Dar când l-am înviat, nu m-am gândit că se va întoarce împotriva mea. Tata n-a avut dreptate. Eu am avut! Ticălosul de Macedon! Încă din vis am știut că e nașpa!”

Macedon observă imediat armata de zombi și-și îndreptă propria armată de tipi bărboși spre Alexandra.

Luptă. Sânge. Chestii în flăcări. Shaorma cu de toate zburând peste tot.

Chestii de-astea normale. Drumul spre sala de fitness e mereu monoton.

4. GEORGIANA VLĂDULESCU

„E cea mai stupidă chestie pe care am făcut-o vreodată!” gândi Alexandra, așezându-și covorașul de fitness pe asfaltul prăfuit din fața shaormeriei. Managerul lor credea că scandalurile recente de la shaormerie erau de fapt o oportunitate excelentă de a atrage clienți noi pentru sala lor de fitness, așa că toți antrenorii urmau să facă o demonstrație în acea după-amiază.„E ca un flash mob!„ exclamase entuziasmat managerul când le prezentase ideea. „E o tâmpenie” gândiseră cu toții, însă nimeni nu i-o zisese în față.

„Încă doi ani și o să-mi permite să plătesm impresarul. Încă doi ani și nu va mai trebui să suport toți clienții care au voință pentru un antrnament, maxim două” gândi mecanic fata, în timp ce urma mecanic pașii pe care îi repetaseră. Ioana fusese aleasă să conducă exercițiile, strigând „majoretisme” în fața lor. Alexandra nu se mirase când i se ceruse să stea cât mai în spate. 1,50 înălțime, dar umei lați cât dulapul, era departe de Ioana și de standardele frumuseții feminine.„Încă doi ani și o să-mi lansez single-ul. Încă doi ani și o să am destui bani astfel încât nimeni să nu mă mai poată refuza pentru că sunt prea scundă, prea musculoasă sau prea cine-știe-cum. Oricum la radio nu ți se vede fața…” gândi, aruncând o privire furișă spre ceasul de la încheietură. În câteva ore urma să ajungă acasă și să se bucure de chitara ei, de modul cum doar ea știa s-o facă să sune.

Chiar atunci, din shaormerie ieși un tip aproape rotund, care se alătură antrenorilor cu un zâmbet larg pe buze. Începu să se miște alături de Ioana, transpirând abundent. Zâmbetul lui nu se clinti, însă, niciun milimetru. „Ce a fumat tipul?” se întrebă Alexandra, fără să-și poată muta ochii de la el. „Chiar nu-i pasă”, înțelese ea curând. Ar fi vrut să poată fi și ea la fel. Să-și ia chitara și să cânte seara prin parcuri. „Dar cine ar vrea să asculte o tipă pe care o pierzi în mulțime și pe care, dacă totuși reușești s-o vezi, vrei doar să treci pe partea celaltă a străzii?”

5. RALUCA RĂDUCANU

Alexandru Macedon se scărpină pe după ureche, rozând inconştient asul de inimă neagră şi bâţâind concentrat sandaua din piciorul drept.

–În noaptea aceasta erai foarte aproape să mă învingi pentru întâia dată, domnişoară Cătuşaru. Aproape – dar aproape – că sunt mândru de tine. Pe data viitoare! Nu uita de antrenament.

Alexandra se trezi brusc din eternul vis recurent, în care juca board games şi jocuri de noroc cu mult slăvitul erou antic. Pentru a mia oară în acea vară, garsoniera cu ferestre deschise era invadată de mirosul distinct de shaorma. Miros persistent, care nu auzise niciodată de noţiunea de subtilitate, şi care nu făcea decât să îi sporească sentimentul profund de frustrare. Totul era o frustrare – locuinţa ei din Dristor cea mirositoare şi călduroasă; faptul că se trezise târziu, amânând vreo trei alarme; părinţii ei care o invitaseră la o cină simandicoasă pe seară; şi, mai ales, faptul că nu îl putea învinge niciodată pe Alexandru Macedon.

Alexandru Macedon – inamicul ei numărul unu. Întotdeauna când îi apărea în vise, îmbrăcat în armură şi cu buclele eroice în vânt, călărind pe spinarea unui cal negru şi având sub braţ o tablă de şah sau un pachet de cărţi, reuşea să o facă să se simtă mică, fraieră şi ca şi cum cineva tocmai o împinsese pe neaşteptate din vârful unui tobogan în jos. „Nu că aş duce lipsă de aşa ceva” – gândi ea, plecând spre shaormerie (supărarea şi foamea îi erau aproape sinonime) şi apoi spre sala de fitness, la alţii şi mai fraieri (şi fiţoşi!) pe care trebuia să îi antreneze. Alexandru Macedon fusese eroul tatălui ei, idolul idolilor, perfecţiunea supremă cu chip de om şi ea nu îşi dorise decât un singur lucru toată viaţa: să îl snopească în bătaie că o făcea atât de complexată.

Ca de obicei, era coadă la shaorma şi – ah, de ce tocmai azi?! – şi scandal. Lumea ţipa furioasă, stomacurile ghiorţăiau disperate şi papilele gustative protestau – probabil iar scăpase cineva o întreagă pungă de piper per porţie. Alexandra oftă. Era mult prea nervoasă după visul precedent (calculase că era a nouă sute nouăzeci şi noua oară când pierduse, conform notiţelor din caietul care funcţiona simultan şi ca jurnal de vise, şi ca jurnal de strategii de combatere) şi nu mai avea răbdare. Totul în jur era stupid. Îi era foame şi întârzia.

Strângând din pumni şi închizând ochii pentru câteva secunde, Alexandra încercă să se calmeze, însă fără succes.

Totul, totul – shaorma, clienţii, sala de fitness de vizavi – totul era propriul ei Alexandru Macedon, antagonistul consacrat. Trebuia să îl învingă pe tot şi trebuia să îl învingă cu glorie maximă. Nu avea să existe bătălia cu numărul o mie. Era acum ori niciodată. Nu mai avea chef să recurgă la somnifere, la nopţi prost dormite în care striga pe jumătate în transă „Haide, Alexandru, unde ai dispărut?! Vino înapoooi!” (spre oroarea prietenului ei, Decebal Roxan Vasilescu) şi, mai ales, la tutoriale repetitive de poker pe net. În acest moment, tot universul era Macedon şi ea avea să-l nimicească.

Trăgând aer în piept şi amintindu-şi de antrenamentul zilnic de la sala de fitness, Alexandra îşi luă avânt, sări peste un căţel vagabond şi ateriză pe blatul vânzătorului de shaorma.

–Ce…? începu el, neînţelegând.

Alexandru Macedon intrase în istorie rezolvând nodul gordian.

Alexandra Cătuşaru avea să intre în istorie rezolvând criza shaormei de Dristor.

Primul pas spre noi cuceriri.

*

Toate posturile de ştiri locale difuzau pe amiază povestea fetei care, supărată de incompetenţa şi lipsa de calitate promovată de fast foodul din zonă, împinsese hotărâtă bucătarul deoparte şi se apucase să prepare singură shaorma perfectă („cu de toate!”) şi să o distribuie cu viteza luminii clienţilor hămesiţi.

Alexandra însă, nefiind conştientă de noua popularitate căpătată, părăsise de mult timp locul faptei, ronţăind propria shaorma cu usturoi şi refugiindu-se în sala de fitness (ah, întârziase mai bine de douăzeci de minute!).

Se mai liniştise puţin şi aproape că îl ascunsese pe Alexandru Macedon într-un colţ al minţii; punându-şi jumătatea de shaorma rămasă pe banca de vestiar, începu să îşi încheie şireturile de la tenişi, când…

Fusese prea rapidă să o poată prinde; o pisică neagră şi blănoasă, intrată pe fereastra întredeschisă, tocmai îi furase restul de mic dejun hipercaloric–

–Hei, coach, când începem? întrebă una dintre studentele fiţoase, băgând capul pe uşa de la vestiar şi mestecând gumă nonşalant.

–şi fugise în sala de sport printre picioarele studentei!

Cu instinctele unei adevărate antrenoare de fitness, Alexandra sări imediat în acţiune, determinată să îşi salveze ultima picătură de mândrie rămasă.

Şi, bineînţeles, ateriză fix în nas.

–Ah, şireturile vieţii! – mârâi ea, scoţându-şi tenişii şi aruncându-i cât colo.

Gata, era personală treaba! Pisica neagră, fugind printre bicicletele mecanice şi haltere, parcă ar fi fost coada calului cel negru al lui Alexandru Macedon, aşa cum îl vedea deseori în vis călărind înspre apus, cu hohotele de râs că o învinsese din nou la Monopoly răsunând peste munţi şi văi. Alexandra îl alerga întotdeauna cu disperare, încercând să îl prindă din urmă şi să îi dea una pe după ceafă, însă mereu mereu el prindea viteză şi se dizolva brusc într-o nebuloasă, fix când ea se trezea din somn; astăzi însă, ţinta ei era cât se poate de tangibilă!

Sau, cel puţin, aşa îşi închipui Alexandra, care sări peste pistele de alergare (spre confuzia unor clienţi aflaţi în mijlocul antrenamentului), prinse din zbor o minge de volei şi o pasă fix după hoaţă (care însă se feri cu măiestrie) şi, în final, văzând pisica încolţită printre spaliere, îşi aruncă toată greutatea corporală să o capteze!

Acţiune soldată cu succes şi cu un cucui în tâmplă.

Era a doua victorie din acea zi; Alexandra îşi închise ochii, scărpină pisica pe după ceafă, mâncă ultima bucată din shaorma şi vizualiză stelele verzi care îi invadaseră retina transformându-se în Alexandru Macedon care tocmai descăleca.

–Ai progresat, domnişoară Cătuşaru, însă nu este de ajuns – rânji el, dându-şi casca de cuceritor jos şi făcându-i cu mâna. – Marea confruntare va fi diseară.

*

–„Senzaţional! Nu o să îţi vină să crezi ce s-a întâmplat la shaormeria de la Dristor!” – citi pufnind tatăl Alexandrei titlul articolului online, bătând ritmic cu degetul în farfurie.

Toţi trei membrii familiei Cătuşaru se aflau la cină, într-o tensiune mocnită; tatăl dezamăgit frunzărea pentru a zecea oară ştirea pe telefon, Alexandra bosumflată tot culegea deoparte condimentele excesive din porţia ei de mâncare şi mama totalmente paralelă le povestea veselă despre noile ei aventuri alchimice.

–Am reuşit să replic în totalitate experimentele lui Paracelus zilele trecute! – spuse ea, răsturnând din greşeală prea multă sare din cauza veşnicii mâini tremurânde.

Alexandra nu o băgă în seamă; era prea obişnuită cu părinţii ei cei ciudaţi – unul rămas corigent la chimie în liceu şi băgându-şi toată ziua nasul în substanţe pentru cercetări „alternative”, celălalt profund dezamăgit că ea nu fusese în stare să fie reîncarnarea lui Alexandru Macedon.

Doar din cauza lor se şi mutase în mica ei garsonieră din Dristor…

–Ahem.

Tatăl tuşi cu importanţă; nu avea să urmeze ceva bun.

–M-am mai tot gândit, Alexandra, la decizia ta de a fi antrenoare de fitness şi a nu urma o facultate şi nu sunt de acord cu ea.

Iarăşi? Iarăşi aveau veşnica discuţie? De vreo doi ani încoace, de fiecare dată când găsea momentul oportun (adică întotdeauna când ea făcea vreo prostie), taică-său ţinea să îi spună că el şi-o imagina undeva, departe, având o carieră militară sau răspândind gloria familiei Cătuşaru peste mări şi ţări.

Dar nu; nu şi de data aceasta. Alexandra se ridică nervoasă, răsturnă involuntar solniţa, pufni nemulţumită şi fugi direct în vechea ei cameră din casa părintească.

Cameră pe care – o, nu, nu se poate! De ce?! De ce fără să o întrebe?! – tatăl şi mama o împărţiseră în două de la ultima ei vizită încoace.

O parte – cea dinspre uşă – era plină cu lumânări arzând, eprubete şi cazane cu lichide verzulii mirosind tare, tare dubios. Iar cealaltă… cealaltă avea un bust, postere, reviste, cărţi, relicve şi suveniruri cu Alexandru Macedon!

Un singur obiect de-al ei mai rămăsese acolo… vechea chitară, cu care interpretase atâtea cântece emo din liceu încoace.

Doar atât mai însemna ea pentru părinţii ei? O chitară prăfuită şi dezacordată?! Nimic mai mult?

Alexandra o apucă dezamăgită, închise ochii, inspiră adânc de câteva ori şi încercă să îşi revină. Exista un motiv clar pentru care viaţa ei fusese atât de aiurea în ultima vreme… un motiv care pornea atât din exterior, cât, mai ales, din interiorul ei. Un motiv care avea să fie eliminat odată pentru totdeauna de ea aici, acum!

Alexandru Macedon. Alexandru Macedon îi distrusese ei încrederea! El era de vină pentru tot!

–Şi am să îţi distrug şi eu ţie imaginea acum! – ţipă ea, simţindu-se ca o adevărată războinică.

Concentrându-se intens, Alexandra ridică vechea chitară, ţinti cu atenţie şi…

Şi distruse bustul eroului antic!

I se păru că, deodată, toate posterele, cărţile şi relicvele încep să se micşoreze, devenind tot mai nesemnificative, mai pierdute printre cioburile de gips.

–Bravo, domnişoară Cătuşaru! – auzi ea veşnica voce din vis. – Te felicit. Ai reuşit să devii Alexandra cea Mare!

Părinţii ei stăteau în pragul uşii, amândoi şocaţi să vadă ce făcuse; dar deja nu îi mai păsa.

Îşi învinsese definitiv inamicul.

*

Alexandra căscă lung, îşi puse alarma pentru a doua zi, se băgă sub pătură şi închise ochii.

Adio, jurnal de vise! Adio, somnifere! Avea să aibă cel mai liniştit somn din viaţa ei în această noapte…

Sau, cel puţin aşa, credea.

Stând deasupra unor oale aburind, ridicol de pompos cu pălăriuţa lui roşie, Paracelsus o pofti în bucătărie.

–Bine ai venit, domnişoară Cătuşaru! Te aştept de atâta vreme. A sosit, finalmente, timpul să ne începem concursul de gătit!

Acestea au fost poveștile scrise în cadrul Atelierului de confecționat povești fantastice cu numărul 5! Dar am avut și alte lucruri bune acolo, pe lângă unii dintre cei mai importanți autori români contemporani de literatură fantastică și un public absolut minunat! Am avut și impresii luate la cald de la participanți. Iată câteva dintre ele!

Iată-ne așadar la ediția aniversară a celui de-al șaselea Atelier de confecționat povești fantastice! Nu uitați, ne vedem sâmbătă, 5 martie, începând cu ora 16.00 la ceainăria La un ceai!

Andreea Sterea
Comentarii1
Umbra lui Alexandru cel Mare Posted februarie 29, 2016 at9:27 pm   Răspunde

[…] a apărut şi pe siteul Editurii Crux Publishing, împreună cu celelalte poveşti scrise în cadrul […]

Scrie un răspuns

  • []