anotimpul pumnalelor serban andrei mazilu
Anotimpul pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu – O lume care îți umple toate cotloanele minții
În mai 2, 2018 | 0 Comentarii

Despre cărțile lui Șerban Andrei Mazilu s-a scris considerabil, s-a descris, s-a disecat, s-a elogiat. Recenziile respective, cuprinzând sinopsisul și detalii bogate despre autor și cărțile sale, pot fi oricând consultate. În ceea ce privește „Anotimpul pumnalelor”, primul volum al seriei dark fantasy / clockpunk „Cronici din Voss”, eu m-aș opri la două aspecte: stilul și culoarea locală.

Romanul este dens, amplu, complex, iar lumea propusă este zugrăvită exhaustiv din punct de vedere politic, economic, cultural, vădind experiența profesională a autorului în tratarea de subiecte din sfera social-politică, precum și influența călătoriilor sale către toate colțurile lumii, cu frumusețile și ororile lor. De asemenea, este evidentă înclinația sa anglofilă / americanofilă — autorul a debutat, de altfel, cu un roman („The Angellove Society: Crux”, WheelMan Press, 2013) scris în limba engleză și publicat în S.U.A. „Anotimpul pumnalelor” are astfel o frazeologie care ar face-o să sune autentic într-o traducere în graiul de peste Ocean.

Cum lumea prezentată este de o mare complexitate, stilul adoptat de autor este unul dens, încărcat, baroc. În ciuda densității, scriitura este dinamică, nu lâncezește, ci curge, nu izbucnește ca un izvor, ci ca un torent. Nu există frază simplă, cuvintele nu sunt scrise, ci înfloresc, însă nu cu gingășie, ci oferind spectacolul grandios al unei flori de rafflesia, prinzându-se unele de altele într-un antrelac care ar putea fi descurajant pentru unii cititori dacă nu ar fi atât de distractiv.

Șerban Andrei Mazilu își scrie cartea așa cum monarhii veacului al XVII-lea își decorau saloanele, iar a citi „Anotimpul pumnalelor” este ca și cum ai cădea într-un bazin cu melasă, în care rămâi să te îneci, euforic, fără împotrivire.

Oricât de cumplit este Arhipelagul Voss, simți o atracție teribilă pentru lumea lui.  Deși raționalul ți-ar răcni să fugi de acolo cât mai repede, emoționalul ți-ar șopti în ureche să mai rămâi, să mai cercetezi, să mai simți, iar o șoaptă va fi întotdeauna mai seducătoare ca un răcnet. Rar am întâlnit un spațiu fictiv atât de bine redat, o lume hibridă în detaliu, cu o culoare locală atât de puternic nuanțată și o estetică a urâtului atât de bine mânuită încât ajunge să-ți umple fiecare cotlon al minții.

Cartea nu este nicidecum pentru cei slabi de înger, căci lumea lui Mazilu, amintind întrucâtva de cele create de Steven Erikson sau Michael Stackpole, un amestec de medieval, renascentist, victorian, contemporan și futurist / postapocaliptic, halucinantă ca o doză de Hex, este una periferică, decadentă, dezumanizată, a inechității sociale, a decrepitudinii, a ruinelor, distrusă de intrigi, corupție, vicii, nebunie, sadism și perversitate, relevând etape prin care omenirea a trecut sau încă trece.

Arhipelagul Voss — insulele Perque, Noss, Whitegate și Amberstone, pierdute undeva în Oceanul Fringe și sufocate de smogul industrializării haotice — este o lume a foburgurilor, a bidonville-urilor, cu ceva de Dharavi, ceva de favelă braziliană, cufundată în atmosfera unui film de Marc Caro și Jean-Pierre Jeunet, de Yoshiaki Kawajiri sau Hiroyuki Okiura.

După o lectură solicitantă de aproape patru sute de pagini, nădușit, îți descleștezi fălcile, îți detensionezi mușchii și tendoanele și te apuci de volumul al doilea („Jocul necromanților”), părându-ți deja rău că încă nu a apărut al treilea.

Scrie un răspuns