Anotimpul pumnalelor: Verosimilitate și livresc în lumea Zeului Morții
În aprilie 29, 2015 | 0 Comentarii

Oliviu Crâznic scrie despre romanul Anotimpul pumnalelor cum numai el știe să o facă: de la încadrarea în stil, gen, specie și subspecie, până la analizarea universului cărții, a personajelor, a filosofiei și a acțiunii, și până la menționarea elementelor ce dau unicitate acestui volum în peisajul literar românesc, Oliviu Crâznic nu lasă să îi scape niciun detaliu relevant.

Subiectul Anotimpului… şi modalitatea în care este tratat amintesc de creaţiile unor Steven Erikson (Cronicile malazane) sau Michael Stackpole (Marile Descoperiri), mai degrabă decît de reuşitele în domeniu ale autorilor români: într-o lume imaginară decadentă, în care singurul zeu existent este Zeul Morţii, domnind peste inechitatea socială şi peste ruinele infestate de creaturi demonice, un grup de asasini (din care ajung să facă parte, întîmplător şi nu prea, chiar unii eroi veritabili) încearcă disperat să restabilească un echilibru întunecat, înainte ca haosul să înghită universul cu totul.

Intrigi, atentate, explozii, pumnale sclipind ameninţător sub mantii, aristocrate avide de putere şi cler corupt, savanţi excentrici şi militari forţaţi să devină rebeli, tinere şi frumoase revoluţionare, totul aflat sub semnul fantasticului, al acţiunii şi al dinamismului.

Construind universul ficţional al Anotimpului…, Mazilu reuşeşte nu doar să ofere o poveste captivantă (premisa unei ample serii constînd în romane independente, conform declaraţiilor autorului), ci şi să asigure, lucru extrem de rar, stabilitate pilonilor tipici creaţiilor fantastice: personajele sale sînt vii, credibile, dialogurile sînt naturale, intriga curge lin, fără „hopuri” şi fără trucuri superficiale, atmosfera este atent construită şi adecvată aventurilor prezentate, iar decorurile elaborate întregesc un tablou literar care nu poate lăsa cititorul indiferent.

Ceea ce face însă, în primul rînd, din Şerban Andrei Mazilu un scriitor important pentru literatura universală contemporană este livrescul scriiturii sale: un lexic bogat, elevat, pe alocuri poetic, uneori părînd a izvorî din vremuri mai prielnice literaturii decît cele de astăzi, un limbaj stilizat pe cît de neobişnuit, pe atît de binevenit într-o eră a „pierderilor” literare, deoarece prea puţini scriitori mai fac diferenţa dintre limba scrisă şi limba vorbită, dintre stilul beletristic şi stilul publicistic, ori dintre stilul beletristic şi stilul colocvial.

Citește întreaga recenzie în Revista Argos

Scrie un răspuns