Ingarden vorbea despre straturile unei opere literare, nu? Well, Caietul psihopatului (până și titlul operei trebuie să ducă la o analiză stratificată a acesteia, știut fiind că psihopații au o gândire dificil de descifrat) este o asemenea operă, iar cel care se înhamă la lectura ei se înhamă, de fapt, la o călătorie pe cât de dificilă, pe atât de inițiatică.

Trebuie menționat încă de la început că acest volum îi urmează Caietului Roxanei (Crux Publishing, 2018), cel cu care a început această serie de autor Ștefan Bolea (Caiete), volum în care autorul, citez:

își deschide larg temnițele sufletului, își despoaie cugetul de tare, sparge baierele convenționalului, sfâșie straiele auto-conservării și corectitudinii politice (în care suntem toți înveșmântați) pentru a-și dezvălui mintea în cele mai intime și mai infernale manifestări ale sale. Un superb exercițiu de sinceritate masochistă, în care nimic nu rămâne tabu.

Și iată că avem acum continuarea…

Caietul psihopatului: o lectură pe straturi

Folosindu-mă de metoda lui Ingarden, primul strat al Caietului ar fi cel al cuvintelor, al sonorității acestora. Directe, dure, abrazive, implacabile, venite din infernul pe care autorul îl străbate, cuvintele “psihopatului” nu lasă niciun spaţiu de manevră cititorului, asaltându-l pe fiecare rând, în fiecare frază, de-a lungul fiecărei pagini. Nu sunt eufonice (la urma urmei, Caietul de față nu este deloc poetic în acest sens al cuvântului), însă sonoritatea fiecăruia dintre ele lasă urme, zgârie, pătrunde, perforează și penetrează.

S-ar putea ridica întrebarea dacă visceralul literar este de preferat unui condei șlefuit… și, pe toți dracii, nu știu să răspund! Mai bine zis, nu știu să răspund în cazul operei de față, dar simt – acesta este cuvântul, simt! – că înclin către prima variantă.

At the end of the day, nu cunosc prea mulți psihopați interesați de caracterul circumvolut al scriiturii, de fraza măiestru adusă din peniță, majoritatea axându-se pe cu totul alte aspecte, menite să le facă mesajul imposibil de evitat.

În opera literară, cuvintele, fiind o formație sonoră ce ne desfată estetic auzul […] Ei bine, nu în orice operă literară cuvintele desfată estetic auzul. În niciun caz în cea de față.

Fast forward până la ultimul strat, cel al așa-numitelor “calități metafizice”, al tragicului, teribilului, absurdului și, de ce nu, al sacrului (unde sacrul vine la pachet și cu semnul de sens opus dinaintea lui, aici discuția purtând mai degrabă asupra non-sacrului).

De profundis clamavi?

Nu cred că autorul Caietului a urmărit în mod deliberat tragismul propriei existențe și non-sublimul existenței în general atunci când mâna îi așternea, cu violență, cuvinte pe pagină. Nu cred – sau nu vreau să cred – pentru că asta ar contraveni tezei primului strat, cel al visceralului literar, al cuvântului așternut pe pagină fără vreun scop anume, ci doar acela de a zdrobi pagina.

Mesajul acestei cărți, pentru că el există, iar autorul îl subliniază cu asupra de măsură, ține într-adevăr de stratul metafizic către care condeiul i s-a avântat și ale cărui porți le-a luat cu asalt, abătându-se asupra lor cu furia dementă a unui berbec de război.

Ce-i drept, nu sunt sigur că înțeleg pe deplin mesajul respectiv, că – semiotic vorbind – sunt în posesia codului necesar pentru decriptarea lui. Sigur, mă întâlnesc cu autorul Caietului psihopatului într-o mulțime de locuri comune, de la holurile spitalului de nebuni până la paginile mai știu eu cărei cărți de-ale lui Cioran, de la muzica sublimului (Bach) la cea a infernului (Slayer), de la ura și disprețul față de propria persoană, atât de plină de neajunsuri, până la mizantropia dusă la paroxism. Așadar, la prima vedere, aș putea spune că sunt în măsură să înțeleg.

Then again, vorbim despre Caietul psihopatului de Ștefan Bolea. Cu accent pe psihopatului și pe Ștefan Bolea. Oare îi înțelege cineva în întregime?