Bine ai venit în localul chic al literaturii științifico-fantastice! Ia un loc, cu ce te servim?
Avem de toate, de la delicii vintage cu farfurioară și guler fierbinte de steam la literatură experimentală despre inteligențe artificiale, iar ceva mai la stânga de produsele cyber și, drept în mijlocul raftului cu imaginație pe steroizi, găsești gama bio.
Da, se poate consuma cu ceai. Da, alungă complet somnul. Da, e luminescentă și e posibil să te transforme, dar nu de asta ai venit?
Dacă cyberpunk e curentul literar SF care a lăsat explorările spațiale, întâlnirile de gradul III și hardware-ul mai la o parte și a adus cititorilor cărți SF despre software-uri care o iau razna, corpuri conectate la computere și o atmosferă în care individul de la periferia societății este în realitate eroul în conflict cu establishmentul, biopunk este verişorul lui mai tânăr și mai rebel.
În loc să fie obsedată de cabluri și circuite mai mult sau mai puțin interzise, de rețele sau microcipuri, literatura biopunk se preocupă de inginerie genetică, biotehnologie și, în general, de tot felul de moduri care de care mai monstruoase sau mai bizare (și, în tot cazul, nu prea etice), în care ADN-ul protagoniștilor poate fi manipulat.
Ca urmare, unul dintre autorii-inițiatori din biopunk, Paul Di Filippo, a fost deosebit de inspirat, combinând „ribozom” și „funk”, astfel încât și-a numit colecția de povestiri „ribofunk”. Paolo Bacigalupi, un maestru contemporan al biopunk-ului, ne prezintă în Fata modificată un univers în care biotehnologiile sunt folosite pentru a crea soluții pentru crizele globale, dar și pentru a controla și exploata populațiile vulnerabile.
Di Filippo sugerează că precursorii ficțiunii biopunk includ lucrări celebre precum Insula Doctorului Moreau de H.G. Wells și că baza are piloni serioși, printre care legendarul William Gibson, Greg Bear, David H. Keller și Damon Knight. De asemenea, câteva dintre lucrările lui Frederik Pohl și Cyril M. Kornbluth, T.J. Bass și John Varley sunt considerate influente în conturarea acestui curent.
Biopunk se trage din cyberpunk, dar, în loc să te arunce în miezul acțiunii într-un oraș futurist plin de neon și ploaie acidă unde orice îți amenință viața, libertatea sau tot ce ai mai scump pe lume și unde singurul confort vine dintr-un bol cu noodles, te trezești ca o bacterie într-un vas Petri, cultivat în beznă în laboratoare ascunse sub pământ din cauza frigului insuportabil al unei noi glaciațiuni, cu experimente dubioase și oameni care-și modifică trupurile în moduri care-ți fac părul să se ridice pe ceafă.
Dacă încă nu ai dat clic, trebuie să știi că linkul de mai sus duce către un fragment din romanul Împăratul ghețurilor de Ana-Maria Negrilă, autoarea seriei Stelarium.
Împăratul ghețurilor se petrece într-un viitor îndepărtat al Pământului, în plină perioadă de glaciațiune. Aici, Sich, o tânără pre-văzătoare, este nevoită să supraviețuiască într-un mediu ostil, în timp ce descoperă adevăruri ascunse despre tehnologiile care îi afectează existența și luptă pentru a-și salva ce i-a mai rămas din trecut. (Abilitatea de a pre-vedea amintește, fără să aibă însă vreo asemănare, de precogii din Minority Report, un film de excepție, devenit deja clasic.)
Biopunkul (și, desigur, romanul Împăratul ghețurilor) e genul de literatură care te face să te întrebi „Dar ce ar fi dacă?” și „Oare așa ceva e chiar atât de departe de realitate?”.
Poate că da, poate că nu. Dar voi sunteți atenți la știrile care spun că tocmai s-a descoperit că un colorant alimentar poate face pielea aproape transparentă?
Dar, revenind la science-fiction, când ne gândim la biopunk în zilele noastre, ne vin în minte producții precum proaspăt lansatul film The Substance, în care amânarea îmbătrânirii e mai importantă decât integritatea ADN-ului. Unii se mai gândesc și la serialul Orphan Black, care abordează clonarea și problemele de identitate umană care decurg din ea. În orice operă biopunk, cel puțin un personaj se confruntă cu dileme morale complexe.
Când vorbim de biopunk, ne uităm la un viitor în care corpul uman nu mai e un sanctuar intangibil, ci o plămadă pe care știința o poate remodela. Oamenii pot avea aripi, ochi de pisică sau, de ce nu, pot deveni ceva ce nici măcar nu mai arată uman.
Pentru că biopunkul (și, desigur, romanul Împăratul ghețurilor) nu e doar speculație distopică despre cum ar putea evolua genetica. Este un mod de a reflecta asupra viitorului și eticii din spatele descoperirilor din biotehnologie și asupra limitelor, sau lipsei de limite, pe care le are evoluția umană. Iar într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai invazivă, curentul biopunk vine ca un semnal de alarmă: „Atenție! Uite până unde ar putea ajunge toate astea!”
Iată un simplu test. Două puncte pentru DA, unul pentru HMM, POATE și zero pentru NU.
O putem ține așa până mâine, dar e clar că, de la 3 sau 4 puncte în sus, ești biopunk.
Începe cu Împăratul ghețurilor. Povestea lui Sich îmbină elemente de thriller parapsihologic cu biopunk, fantasy și noir. Este o explorare complexă a unei lumi în care binele și răul sunt adesea inversate și sigur o să-ți placă!
După ce termini cu Împăratul ghețurilor, te apuci de citit seria Stelarium a Anei-Maria Negrilă, ca să vezi acolo ce înseamnă organism modificat atât de radical (da, la agenții anh ne referim), încât putem vorbi fără probleme de o eră post-umană! Și, dacă e să fim sinceri, și de o eră post-post-mașină, căci nava biotehnologică sentientă și sapientă Sal este ceva pe care trebuie să-l experimentezi cel puțin o dată în viața de iubitor de science-fiction!
