Millie a mai scris despre romanul Anotimpul pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu, dar astăzi revine cu câteva elemente informative despre genul clockpunk și reprezentările lui în literatură, artă, filme sau jocuri video. Haideți să vedem ce ne spune Millie despre clockpunk!
Romanul oferit de scriitorul Şerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor, aparţine genului dark fantasy, însă are şi multiple elemente de clockpunk. Curentele literare de nişă sunt dintre cele mai interesante, deoarece pun la încercare puterea de imaginaţie a scriitorului dar şi a cititorului. Fiecare deţine o sarcină grea, primul de a (de)scrie cât mai fidel ideile, încadrându-se în canoanele genului, iar cititorul de a cuprinde cadrul romanului, care cel mai adesea nu are o bază sau un corespondent în lumea reală. Am decis astfel sa explorăm puţin ce înseamnă literatura clockpunk.
Prin definiţie, curentul clockpunk este un derivat al cyberpunk-ului, având elementele sale specifice, deci haideţi mai întâi să vedem, pe scurt, ce reprezintă acest curent părinte, care a dat naştere unei subculturi extraordinare şi vaste.
Când spun cyberpunk, primele nume care îmi vin în minte sunt Bruce Sterling (“Schismatrix”) şi William Gibson (trilogia “Sprawl”), însă cel care a inventat conceptul este Bruce Bethke prin povestirea lui “Cyberpunk”. Conexiunea acestui gen cu punk-ul stă sub semnul întrebării, mişcarea culturală având elemente atât punk cât şi goth, aduse în mediul cibernetic, propulsat fiind în mainstream de pătrunderea tehnologiei în mai toate aspectele vieţii noastre. În literatura română, cei mai importanți reprezentanți ai literaturii cyberpunk sunt, fără îndoială, Florin Pîtea și Ana-Maria Negrilă.
Cea mai scurtă definiţie a cyberpunkului în literatură cuprinde două trăsături esenţiale: tehnologie cât mai avansată (implanturi în creier, membre bionice, robotizarea muncilor casnice etc) şi viaţa mizeră pentru majoritatea populaţiei, unde dependenţa de vreun smart drug este prevalentă, adică bine-cunoscuta antiteză “high tech – low life”. Asupra acestora din urmă domină corporaţiile ce aduc publicului respectivele tehnologii şi care dictează mişcările politice şi sociale la nivel global, în funcţie de necesităţile proprii, în vederea maximizării profitului.
Aceste componente se regăsesc şi în sub-genul clockpunk, însă adaptat la era renascentistă. Astfel, tehnologia “avansată” este cea de la nivelul secolului al XV-lea, luptele nu au loc folosind pistoale cu plasmă, ci în principal pumnale şi săbii. Praful de puşcă, de asemenea, este utilizat adesea. Aendo Assermore, binecunoscutul personaj principal al romanului Anotimpul pumnalelor, este un asasin plătit, chiar cel mai bun din arhipelagul Voss, iar tăişul lamei este cel mai bun companion al său. Cu toate acestea, Aendo împarte același univers cu animatronii – „păianjeni” mecanici de mari dimensiuni ce funcționează pe baza unei tehnologii a cristalelor și care sunt folosiți de autorități mai puțin pentru a apăra legea și mai mult ca instrument represiv (așa cum veți vedea, arme de distrugere în masă).
Societatea este de asemenea scindată inseparabil între săraci şi bogaţi, iar hăul dintre cele două straturi este atât de mare încât cei aparţinând păturii de mijloc sunt aproape inexistenţi. Insula Perque, unde se petrece o mare parte a acţiunii este o mahala neiertătoare, iar peste populația amorţită de durere şi mizerie domnesc baronii locali, aristocraţia şi casta religioasă, portret asemănător cu cyberpunk-ul unde corporaţiile globale şi oamenii cei mai bogaţi dețin puterea.
Pentru ambele genuri este comun şi faptul că puterea nu se mai află în mâinile conducătorului legal, regele sau preşedintele ţării respective, ci în cele ale organizațiilor care şi-au atras în timp privilegii cât şi dependenţa celorlalţi de ele. În romanul Anotimpul pumnalelor cea care conduce cu adevărat regatul Voss este Biserica, instituție care subjugă inclusiv armata și Serviciile Secrete.
Partea de “clock” din denumirea genului, pe care o regăsim și în romanul Anotimpul pumnalelor – animatronii mecanici mai sus amintiți, „trăsura” mecanică a lui Lady Mequette (care nu funcționează pe bază de aburi), diversele arme ale Savantului – implică folosirea mecanismelor ca de ceas pentru a pune în funcţiune instrumente şi maşinării.
Cunoscând afinitatea amatorilor de steampunk pentru afişarea ceasurilor clasice cu lanţ şi utilizarea angrenajelor cu rotiţe, se poate crea la prima vedere o confuzie între cele două genuri, însă, să nu uităm, steampunk-ul înseamnă epoca victoriană, botine, umbreluţe de dantelă şi mult abur (reprezentat foarte acurat în romanul modular Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, de Florin Pîtea despre care am scris aici).
Clockpunk-ul pare a fi în continuare un subgen puţin explorat, cel mai slab reprezentat fiind în muzică (spre deosebire de steampunk, unde a înflorit), însă deja în jocuri (Thief, Syberia), cât şi filme (The Three Musketeers (2011), Hellboy, Pan’s Labyrinth) a reuşit încet-încet să își facă simțită prezența. În literatură totuşi cutezătorii sunt mai mulţi, unii poate chiar fără să fi vrut. Pornind de la Hans Christian Andersen şi opera sa Privighetoarea, ascuns chiar prin lumea lui Robert E. Howard şi în Discworld, până la seriile young adult din zilele noastre (Cassandra Clare, Cherie Priest), regăsim curentul clockpunk în întregime sau prin câteva elemente caracteristice.
Imaginile înfăţişate in lumile clockpunk sunt hipnotizante, fie prin cuvinte, muzică, sau poveştile jocurilor de calculator, astfel perspectiva este unică şi deosebit de antrenantă pentru imaginaţia noastră.
Pentru toamna acestui an, Şerban Andrei Mazilu ne pregăteşte o continuare a romanului Anotimpul pumnalelor, intitulat “Jocul necromanţilor”. Eu una abia aștept lansarea și cartea pentru a vedea dacă noul roman va adopta din nou elemente de clockpunk sau va explora și ale sub-genuri.
