Lucian – Dragoș Bogdan, autorul volumului Vraciul de pe norul interior, prezintă volumul de colecție Ceasul fantasmelor, semnat de Oliviu Crâznic, din perspectiva cititorului deschis la nou și spectaculos. Impresionat fiind nu numai de calitatea excepțională a povestirilor (Ceasul fantasmelor – surprize extrem de plăcute, este concluzia lui Lucian), dar și de calitatea volumului în sine, Lucian – Dragoș Bogdan ne dezvăluie călătoria sa în universul creat de Oliviu Crâznic în Ceasul fantasmelor.
Deşi nu sunt atras de gotic, Oliviu Crâznic m-a convins cu romanul …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul că este un scriitor foarte talentat. Prin urmare, n-am ezitat să cumpăr volumul în care a reunit povestirile sale, unele apărute în în reviste online sau pe hârtie. Rămân la părerea că un scriitor bun te poate face să citeşti şi ceea ce nu te atrage în mod deosebit.
Povestirile au fost grupate în patru categorii. Prima aduce laolaltă două texte din acelaşi univers cu romanul menţionat anterior: Lenore Arras şi Pivniţele Palatului Charron. Am avut ocazia să reîntâlnesc atmosfera sumbră, lipsită de speranţă, care gravitează în jurul scrierilor blestemate ale misteriosului Conrad Lorenz. Mi-au stârnit aceleaşi trăiri, aceeaşi dorinţă de a lăsa jos ceva atât de întunecat – lucru imposibil sub un penel care ştie să dozeze tensiunea şi să meşteşugească vorbele.
Partea a doua, de la care şi-a luat titlul volumul, adună patru povestiri macabre, triste: Însângerată, luna, Trecătoarea, Ellen Lee şi Spiriduşii albi. Ceea ce apreciez la Oliviu este că prezintă aceste felii imaginare cu un sentiment de deşertăciune combinat cu compasiune, fără a da nicio clipă impresia că se bucură de ororile prezentate. Atinge trăiri primare aflate la limita tolerabilului, dar fără a se hrăni cu ele sau a exacerba instinctele. Rămâne ancorat în goticul secolului al XIX-lea şi nu cade în exhibiţionismul horror al zilelor noastre, în care răul este aproape venerat.
Începând cu partea a treia, autorul virează dinspre fantastic către SF. O face gradat, rămânând în atmosfera de acum două secole, dar pot spune că – pentru mine – din acest moment cartea a constituit o adevărată revelaţie. Ştiam la ce să mă aştept când citesc proza lui Oliviu şi asta am primit în prima jumătate a volumului. Apoi, după o trecere scurtă – dar inventivă (Anna Lise), am întâlnit două bijuterii: Tempus fugit şi Imora. Mi s-au părut excepţionale atât ca premise, cât şi ca stil şi mod de tratare a vastei teme temporale.
Citește întreaga recenzie pe site-ul lui Lucian – Dragoș Bogdan