În lumina evenimentelor sociale din ultimele săptămâni, editura Crux Publishing și-a luat scriitorii la întrebari cu privire la noțiunile de lege, dreptate și justiție, așa cum le înfățișează ei în operele pe care le semnează. Începem această serie de interviuri cu scriitorul Ciprian Mitoceanu, cunoscut publicului românesc pentru trilogia Predestinare genetică și romanul Amendamentul Dawson (în curs de apariție) – ciclu romanesc ce pune accent pe efectele devastatoare ale implicării politicii în aparatul de justiție. Astăzi i-am pus lui Ciprian o întrebare și vă invităm să îi aflați răspunsul.
CRUX PUBLISHING: Ciprian, multe dintre operele tale (seria Predestinare genetică și Amendamentul Dawson) abordează teme politice și sociale plasate pe un fond distopic foarte îngrijorător. Cum se vede problematica lege versus dreptate prin prisma cărților și personajelor pe care le-ai creat?
CIPRIAN MITOCEANU
Din păcate – chiar îmi pare rău că spun asta – felul în care scriitorul Ciprian Mitoceanu vede problematica justiţiei este marcat de un pesimism iremediabil. Fără doar şi poate, faptul că m-am născut şi trăiesc în România a avut o influenţă covârşitoare asupra modului în care se reflectă ideea de lege versus dreptate în cărţile mele. De prea multe ori am văzut nedreptatea triumfând, de prea multe ori am fost martor la un simulacru de justiţie. În închisoare (în calitate de gardian, n. ed.) am cunoscut mulţi oameni condamnaţi pentru fapte mărunte, iar pe stradă ştiu prea mulţi infractori destul de periculoși care nici măcar nu au fost anchetaţi vreodată. Sau, dacă au fost cercetați, au scăpat basma curată sfidând astfel și mai mult ideea de dreptate în sensul ei cel mai cuprinzător.
Mai rău e că, de multe ori, în justiţia românească acţionează politica ţapului ispăşitor – să ne aducem aminte de Irina Jianu, sacrificată în dosarele “Zambaccian” şi “Trofeul calităţii” – închidem pe cineva doar pentru a sublinia că s-a făcut dreptate, în timp ce adevăraţii vinovaţi nu păţesc nimic. Cel mai adesea nu mă sperie legea cât cei care o aplică; am avut câteva experienţe personale în acest sens, experienţe de care este dificil să fac abstracţie şi care mi-au întărit convingerea că cei care controlează justiţia controlează, de fapt, totul. Mi-e foarte dificil să imaginez o societate – fie şi utopică – în care dreptatea să existe cu adevărat.
Prin urmare, în cărţile mele distopia are o sănătoasă rădăcină în realitatea românească. Cetăţeanul nu mai are respect pentru lege, ci resimte din plin abuzurile ei. De exemplu, în trilogia Predestinare genetică, legea penală nu mai are menirea de a face ordine, de a menține infracționalitatea la cote cât mai scăzute și de a reeduca infractorul, ci de a supune populaţia în moduri deloc străine de regimurile totalitariste de tristă amintire.
Un politician propune o inițiativă legislativă care, pe hârtie, are toate șansele să sune ca un adevărat miracol: prevenirea criminalității prin condamnarea acelor cetățeni care, în urma unor studii, sunt dovediți a fi genetic structurați a deveni la un moment dat infractori. Dar odată pus în aplicare, primul Amendament Dawson se transformă într-o aberație legislativă: sunt arestați și condamnați oameni nevinovați, judecați apoi în tribunale speciale.
Odată sentința stabilită, condamnații nu au drept la recurs și sunt îndepărtați din societate pe o insulă în mijlocul oceanului fără ca cineva să îi mai poată vedea vreodată. Din acest punct încolo, aparatul represionar poate funcționa ca uns: nu are voie nimeni să conteste condamnarea unui oponent politic în baza Amendamentului. Nu poate nimeni nega validitatea unor concluzii “științifice” atunci când un important om de afaceri, cercetător, politician, medic sau jurnalist este săltat de pe stradă și deportat pe o insulă pustie numai pentru că “studiile” îl arată a fi un viitor potențial criminal. O lege îmbrăcată în straie țipătoare și etichetată ca fiind dedicată “binelui tuturor” se transformă în cea mai periculoasă armă de distrugere în masă atunci când servește intereselor unui om politic.
Intenția congresmanului Dawson poate fi considerată una pozitivă, dar aplicarea ei în practică face ravagii. Guvernul, încercând să apere integritatea plătitorului de taxe, îl transformă de fapt pe acesta într-o victimă a terorii – așa cum este cazul cu Leonard Goldman, un tânăr nevinovat care este condamnat și deportat în baza legii lui Dawson fără să fi ucis o muscă.
În trilogia Predestinare genetică (și într-o oarecare măsură și în Amendamentul Dawson), eliminarea din societate a cetăţenilor care pot deveni incomozi nu mai ţine de apucăturile unui dictator, ci de respectarea unui cadru legal care, odată realizat, nu mai poate fi contestat nici de individ, nici de societatea civilă. Nedreptatea e flagrantă. Oameni nevinovaţi văd cum se lansează împotriva lor un adevărat aparat de represiune formidabil și comparabil cu folosirea barosului pentru spart nuci. Asta în timp ce infractori extrem de periculoşi nu doar că sunt lăsaţi să îşi desfăşoare activitatea malefică nestingheriți, dar li se oferă și cadrul potrivit pentru evoluţie socială şi politică (așa cum e cazul lui Robert Piest, asasin în serie).
Deci cum ar fi să dai o lege care să protejeze adevărații infractori, în timp ce omul cinstit devine dintr-o dată incapabil să își apere inocența, victimă sigură în mâna unui sistem care îi anulează drepturile și existența însăși? Cum ar fi să modifici Constituția sau Codul Penal astfel încât inocentul Leonard Goldman (eu, tu, oricare dintre prietenii noștri) să fie condamnat la închisoare pe viață pentru nimic, în timp ce Robert Piest (Ted Bundy, Hermann Göring, Pol Pot) să o ducă bine-mersi la adăpostul unei legi în aparență creată pentru a îmbunătăți traiul populației unui stat?
Mesajul cărților mele este, în esență, acela că există o mare și uluitoare diferență între ideea de lege și cea de dreptate, deși ar trebui să fie sinonime. Este, de altfel, un mesaj foarte sumbru și cu valoare de avertisment: în momentul în care politicul subjugă legislativul, capul urât al dictaturii nu întârzie să se ițească de după iluzoriul gard al “binelui comun”. Chiar dacă trilogia Predestinare genetică are un final ce ar putea sugera că mai sunt încă speranțe, sistemul totalitarist surprins în incipitul său este nu numai plauzibil în economia romanelor, dar extrem de posibil în realitatea noastră imediată. Și cum ziceam, scriitorul Ciprian Mitoceanu este un tip destul de pesimist…
