Femeile-cult în literatura gotică contemporană sau Oliviu Crâznic față în față cu Daphne du Maurier
În mai 13, 2019 | 0 Comentarii

Pe 13 mai 1907 se năștea Dame Daphne du Maurier, Lady Browning, scriitoare britanică, una dintre cele mai importante reprezentante ale literaturii gotice și una dintre femeile-cult ale literaturii universale. Cunoscută îndeosebi pentru romanele Rebecca, Golful Francezului și Verișoara mea Rachel, Daphne du Maurier a scris teatru, a obținut numeroase premii literare, dar și onoruri din partea Imperiului Bitanic. Dincolo de celebritatea obținută cu scrierile sale, Daphne du Maurier va rămâne în istorie și pentru contribuția în cinematografie, povestirea ei Păsările stând la baza legendarului film omonim regizat de Alfred Hitchcock.

Pentru a o sărbători cum se cuvine pe una dintre marile doamne ale goticului, vă invităm să bucurați de articolul de mai jos, apărut pentru prima dată pe site-ul Bibliocărți.com.

 

 

Cei apropiaţi știu că între mine și anumite cărți sau personaje literare există o legătură foarte profundă, aproape intimă. Unele dintre ele rămân cu mine și devin parte din mine fără a mă mai părăsi niciodată.

Nu mai țin minte nici când și nici unde am văzut pentru prima dată filmul Rebecca în regia lui Hitchcock, eram foarte mică, dar îmi amintesc ca ieri atmosfera filmului, precum și toate acele senzații bizare care m-au ținut în fața ecranului neclintită, provocându-mi o furtună de gânduri și emoții.

Am aflat apoi că era o poveste după o carte, iar când am citit romanul pentru prima dată, mulți ani mai târziu, am avut senzația unei întoarceri acasă, în care totul era cunoscut și totuși nou, incitant și uimitor. Opera lui Daphne du Maurier este poate unul dintre numeroasele elemente care m-au făcut să dezvolt un atașament foarte puternic pentru literatura gotică și cea întunecată în general.  

Mă gândesc deseori la scrierile mele gotice preferate, iar ultima mea analiză a dus la realizarea unei comparații între Rebecca și unul dintre personajele mele feminine preferate din goticul românesc contemporan – Lenore Arras, ceea ce a dat naștere la articolul de față.

Ce mi-a atras atenția la Rebecca după atâția ani? Faptul că este cu atât mai captivantă (deși nu este un personaj plăcut) deoarece, deși dă numele cărții, ea personal este absentă, trecând în neființă cu mai puțin de un an înainte de debutul acțiunii propriu-zise. Cu alte cuvinte, un roman întreg se învârte în jurul unei figuri care nu este acolo.

Rebecca de Winter și Lenore Arras sau dominația prin absență

ceasul fantasmelor oliviu craznic

Dacă o gândești pe Rebecca în chip de personaj gotic și romantic, care domină complet povestea tocmai prin absență, nu ai cum să nu remarci faptul că ea are o corespondentă – în perfectă antiteză – în literatura gotică românească: Lenore Arras a lui Oliviu Crâznic (volumul de colecție Ceasul fantasmelor).

Lenore, ca și Rebecca, stăpânește întreaga acțiune a nuvelei căreia îi dă și titlul, lipsind fizic din ea totodată, căci personajul narator, Ferrin, își începe crunta misiune la câteva momente după ce își înmormântează mult adorata soră.

Deși nici Lenore, nici Rebecca nu sunt prezente în propriile lor povești, ele pot fi descoperite în fiecare rând al textelor, veghind și influențând destine, fiind elementul precipitator al acțiunii și mai ales ghizii noștri în lumile imaginate de cei doi autori.

Pe Rebecca o simți peste tot pe domeniul Manderley, amintirea ei fiind ubicuă și înfricoșătoare, iar spectrul întrupându-i-se parcă în fiecare ungher întunecat, în fiecare lumină pierindă a lumânărilor, în fiecare scârțâit al conacului, suflându-i în ceafă femeii care i-a luat locul în viața lui Maxim de Winter și otrăvind aerul și cugetul oamenilor. Cu cât se vorbește mai mult despre ea, cu atât casa, atmosfera și acțiunea devin mai sinistre și mai tulburătoare.

Pe Lenore o vezi, în primul rând, căci ăsta este darul pe care ni-l face Oliviu Crâznic, puterea de a vedea lumea țesută din cuvinte, și o simți alături, garantând prin moartea-i moralitatea acțiunilor fratelui său. Calea lui Ferrin este una a sângelui și a fatalității, dar aura Lenorei ne face să îl urmăm pe narator cu conștiința curată că alegerea lui este singura corectă, singura posibilă.

Puțini au mai reușit în literatura clasică sau contemporană să creeze personaje feminine atât de vii, atât de puternice și atât de tangibile, mai ales când acele personaje nici măcar nu sunt acolo. Aș fi putut încerca o comparație cu Gone Girl sau chiar cu Psycho, dar în aceste ultime două exemple, avem parte într-o cantitate considerabilă atât de Amy Dunne, cât și de Marion Crane. Pentru clarificare, deși Rebecca, Lenore, Amy sau Marion nu sunt personajele principale ale creațiilor lor în sensul clasic al termenului, ele sunt cu siguranță factorii care declanșează acțiunea și justifică intriga.

Atât Lenore, cât și Rebecca, se remarcă prin puterea de a subjuga totul în jurul lor, mai ales după ce părăsesc această lume în mod tragic, lăsând în urmă un gol sufletesc ce nu poate fi umplut decât de remușcare în cazul lui Maxim și de răzbunare în cazul lui Ferrin.

Cele două femei au un puternic și indestructibil ascendent asupra persoanelor cu care intră în contact – meritând aici o primă mențiune și vicontesa de Valois din …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul a lui Oliviu Crâznic, despre care vom discuta ceva mai încolo – devenind scop și motivație de cruciadă, de suferință și de sacrificiu.

Ceea ce o diferențiază însă major pe Lenore de Rebecca este faptul că ea, în buna tradiție a literaturii gotice, reprezintă triumful luminii asupra întunericului și a Binelui asupra Răului. La un pol diametral opus, Rebecca inspiră mai degrabă un soi de demonolatrie – mai ales pentru doamna Danvers –, decât de idolatrie, așa cum insuflă Lenore în inima lui Ferrin. Dacă amintirea Rebeccăi țese o ambianță apăsătoare, funebră, în jurul tuturor, strălucirea lăuntrică a Lenorei iradiază chiar și în bezna din ținutul Arras.

Critica literară contemporană a acordat destulă atenție naturii relației dintre Lenore și Ferrin, unii comentatori suspectând sau sugerând o legătură erotic-incestuoasă și nu una limitată la simțăminte frățești. Rezolvarea acestui mister rămâne însă a face deliciul cititorilor. Indiferent de rezultat, Lenore va rămâne un ideal al inocenței, al purității și al personificării Binelui într-un univers în care lumina pare să se fi stins de mult.

Rebecca este departe însă de a fi inocentă. Deși ambele femei au parte de caracterizări indirecte, din partea personajelor-narator sau a personajelor secundare, pe Lenore o descoperim și o înțelegem repede, în timp ce Rebecca ni se dezvăluie treptat, din mărturiile celor care au cunoscut-o.

Sacru și profan în literatura lui Oliviu Crâznic

Gazda perfectă, o frumusețe de pus în ramă, o femeie cu o personalitate cuceritoare, o doamnă în toate sensurile, Rebecca se dovedește a fi fost o mincinoasă cronică, o femeie egoistă, manipulatoare, aproape sadică, lipsită de empatie, duală și promiscuă.

Din acest punct de vedere, Rebecca poate fi încadrată cu succes în ampla galerie a personajelor feminine negative, ocupând un binemeritat loc alături de Isabella Thorpe a lui Jane Austen, de Abigail a lui Arthur Miller sau, într-o oarecare măsură, alături de Madeline Mequett (Anotimpul pumnalelor) a lui Șerban Andrei Mazilu, deși aceasta din urmă o face pe Rebecca să pară o biată casnică fără ambiții.

Frivolitatea feminină, moravurile ușoare și promiscuitatea sunt teme amplu analizate în literatură, iar Daphne du Maurier a exploatat acest filon într-o manieră care contribuie la dezvoltarea personajului Rebeccăi și adaugă un plus de dramatism întregii povești – precum și deznodământului ei.

Oliviu Crâznic însă o face încă și mai bine în …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, căci intrigile de palat și bârfele de budoar din epoca medievală sunt întotdeauna mai incitante decât tribulațiile unei soții banale, sătulă de viața ei măruntă. De aceea, unul dintre personajele mele feminine preferate create de Oliviu este contesa Giulianna Sellini (Coșmarul) despre care se spune că i-a sedus pe Diavol și pe Dumnezeu în aceeași noapte.

Misterioasă, exotică, sofisticată și letală, contesa Sellini este înconjurată de suspiciuni, calomnii și o mână de dovezi legate de transgresiile ei amoroase, la fel ca și Rebecca, dar cea din urmă pălește în comparație cu cea dintâi, căci nici un zeu sau muritor nu ar putea rezista farmecului Giuliannei.   

O femme fatale în sensul clasic al termenului, pentru mine Giulianna Sellini rămâne acel tip de femeie-cult despre care oricând aș citi mai mult, căci puterea ei de seducție și adâncimile minții și personalității ei ar merita un volum separat.

În acest context, Rebecca este redusă la un prozaism pe care îl regăsim din plin în lumea contemporană, o femeie superficială implicată în relații adulterine pentru a-și umili soțul, în timp ce contesa Sellini rămâne emblematică pentru epoca din care face parte și pentru întreaga literatură gotică actuală, melanj de eros și thanatos fermecător, adictiv, cum numai scriitorii de talia lui Oliviu Crâznic mai pot crea.

În contrapondere la profanul sălășluind în sufletele Rebeccăi și Giuliannei (aceasta având și o aplecare periculoasă pentru ocult și supranatural), le avem pe Lenore și pe vicontesa Adrianna de Valois (Coșmarul) – singura licărire de lumină ce străpunge tenebrele lăsate peste Castelul Ultimelor Turnuri. Reprezentând Sacrul ultim, existența și destinul celor două femei au rolul de ne da speranța și încrederea într-un Bine absolut ca stăvilar împotriva Răului absolut.

Ca și Adrianna, simbol al perfecțiunii feminine și al verticalității morale neîntinate și imposibil de întinat, Lenore rămâne inexpugnabilă în fața Răului pogorât asupra-i, fiind imposibil de înfrânt de oameni sau de Răul primordial și păstrându-și puritatea spiritului neatinsă în timpul vieții și după moarte.

Atât Lenore, cât și Adrianna, se ridică – cel puțin în ochii bărbaților care le-au iubit – la rangul de sfinte. Ferrin și Arthur de Seragenes le-au canonizat pe cele două în inimile lor, căci prin ele și numai prin ele cei doi au cunoscut dragostea, loialitatea și curajul, mărirea și, desigur, căderea.

Giulianna poate frânge inimi peste tot pe unde trece, ea fiind ceea ce francezii numesc o allumeuse, agent provocateur, expresia Cherchez la femme! fiind probabil inventată pentru a sugera femei ca ea. Dar, deși pe Giulianna ai putea-o disprețui în secret, nu ai avea cum să nu îi juri loialitate, pierdut pe veci în ochii ei deopotrivă angelici și păcătoși. Eu nu aș da trei Elene din Troia pe o Giulianna și dacă antichitatea ar fi cunoscut-o pe contesa italiancă, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta acum.

În comparație, Rebecca își pierde farmecul și puterea pe deplin. Dacă doamna Danvers ar fi întâlnit-o pe Giulianna, i-ar fi ridicat altar. Dacă aceeași doamnă Danvers le-ar fi cunoscut pe Lenore sau pe Adrianna, ar fi ars de vie numai în prezența luminii lor.

Femeile-cult în literatura lui Oliviu Crâznic – personaje de neuitat

ia ceasul fantasmelor oliviu craznic

Nu aș greși mult spunând că femei ca Rebecca, Adrianna și Lenore sunt femei-cult. Femei în numele cărora se duc cele mai dificile misiuni, chiar dacă unele conduc spre cea mai adâncă beznă a spiritului (doamna Danvers aproape că reușește să o convingă pe noua soție a lui Maxim de Winter să se sinucidă pentru că nu se poate ridica la înălțimea Rebeccăi), unele spre cathartică auto-izbăvire (răzbunarea ca mântuire a lui Ferrin este un subiect pe care îl voi relua, poate, cu altă ocazie), iar unele, spre ne-viață (după evenimentele din Castelul Ultimelor Turnuri, Arthur nu va mai fi niciodată bărbatul care a fost cândva).

Femeia-cult în literatura lui Oliviu Crâznic nu se reduce însă numai la exemplele menționate anterior. Iubirea pentru Imora (Ceasul fantasmelor) îl duce pe personajul-narator în punctul sacrificiului de sine, aici cuvenindu-se a o aminti și pe Josephine de Lauras (Coșmarul) – genul de femeie care în epoca ei determină bărbați să se dueleze și Mari Inchizitori să îi cerceteze trecutul.

Alături de Giulianna, Josephine mi se pare unul dintre cele mai izbutite și mai interesante personaje din Coșmar și este foarte probabil să îi dedic și ei un articol separat, poate folosind lupa de psiholog mai degrabă decât cea de cititor, pentru că în afară de Lenore (în legătură cu care numai Ferrin este sigur de adevăr), întotdeauna le-am preferat pe păcătoase sfintelor.

Ermengaarde cea diferită de orice

Mai aproape de standardele contemporane privind rolul și puterea femeii în societate (Ermengaarde este, totuși, o creatură a viitorului mult îndepărtat), cu principesa Eyes poți empatiza mai repede în comparație cu doamnele și domnișoarele menționate mai sus, dotate din plin cu șarm feminin, inteligență și curaj, dar supuse totuși canoanelor vremurilor lor.

Ermengaarde Eyes (Ceasul fantasmelor) mi se pare nu numai unul dintre cele mai complexe personaje feminine create de Oliviu, ci și una dintre cele mai demne de a deveni femeie-cult pentru toți cei care o vor întâlni de acum încolo.

Chiar dacă Rebecca i-ar putea părea cititorului ca având o oarecare independență (ce lipsește istoric din contextul Lenorei sau personajelor din Coșmar, cu excepția rebelei contese Giulianna Sellini), și prima doamnă de Winter este sclava aparențelor și a normelor unei societăți rigide, în care femeia este numai un accesoriu încântător.

Departe de Ermengaarde astfel de gânduri sau asumare de roluri fixe, impuse de alții. Și dacă e nevoie să cucerească spațiul cosmic pentru a-și dobândi independența, o va face fără să clipească.

Ermengaarde este – după toate canoanele – un personaj feminin negativ. Principesa, despre a cărei frumusețe legendară s-a auzit de pe Pământ pe Marte și în toate Lumile Periferice, manipulează, înșală, minte și urzește comploturi extrem de complicate, seduce și lasă în urmă-i cadavre și disperare pentru a-și satisface ambițiile de mărire și putere.

Cu toate acestea, pe Ermengaarde nu o poți detesta, așa cum o detești pe Rebecca pentru meschinăria și egoismul ei, și nici nu o poți urî într-atât încât să o plasezi în aceeași categorie cu Lady Macbeth, Madeline Mequett sau alte celebre ticăloase din literatură, pentru că Ermengaarde este o femeie plăcută, în timp ce Madeline suferă de psihopatie criminală, iar lady Macbeth este pur și simplu malefică. Dacă Madeline sau Lady Macbeth vor să acceadă la funcții și măriri prin crimă și vicleșug, Ermengaarde este principesă din cap până-n picioare, iar lucrurile pe care și le dorește ea depășesc sfera de înțelegere a oamenilor de rând.

Crudă și inteligentă, fermecătoare chiar și în cea mai afurisită ipostază a ei, Ermengaarde satisface pe deplin teoria că femeile nu sunt absolut bune și nici absolut rele. Ea este ea și își joacă pe degete soțul, fratele și amantul, împreună cu toate armatele aliaților sau inamicilor ei, cu o dezarmantă candoare.

La prima vedere, nu s-ar deosebi mult de personajele negative consacrate dacă nu ar fi în stare să exercite o atracție greu de egalat și o oarecare gentilețe în felul în care își nimicește și își manipulează dușmanii – iar această aparentă fragilitate feminină, goliciunea ei perpetuă, perfecțiunea trupului și a minții ei o fac să fie ea însăși o perfectă întrupare a agoniei și extazului căreia nu îi poți rezista.  

Imanența personajelor – unul dintre cele mai importante ingrediente ale literaturii de calitate

ceasul fantasmelor oliviu craznic

Dacă Ermengaarde încă mai are timp să evolueze, să involueze, să cunoască mărirea și decăderea, Lenore este atemporală, prinsă pe veci în mormântul său de gheață, o amintire frumoasă pe care Ferrin are bunătatea de a ne-o împărtăși. Și ca orice amintire frumoasă, cu timpul, ea tinde să devină perfectă.

Eternul feminin, cu toate nuanțele sale de lumină și de întuneric, face din Ermengaarde, Adrianna, Josephine și Giulianna protagoniste memorabile în literatura lui Oliviu Crâznic. Dacă ar fi însă să mă refer exclusiv la femeile-cult care sunt cu atât mai puternice prin absența lor, este de la sine înțeles că Îngerul, superba Lenore Arras, rămâne de departe unul dintre cele mai fascinante personaje care au binecuvântat literatura contemporană.

Dacă doriți să le cunoașteți mai bine pe femeile-cult create de scriitorul Oliviu Crâznic, volumul de colecție Ceasul fantasmelor vă stă la dispoziție cu transport gratuit!

Scrie un răspuns