Trilogia predestinare genetica ciprian mitoceanu
Fragment din romanul Față în față de Ciprian Mitoceanu
On April 7, 2020 | 0 Comments

În cadrul campaniei #StaiAcasăȘiCitește, editura Crux Publishing vă oferă un fragment din romanul Față în față (al treilea și ultimul volum din trilogia Predestinare Genetică) de Ciprian Mitoceanu. La orice comandă, transportul este gratuit prin curier!

Descrierea cărții

În sfârșit față în față, Robert Piest și Leonard Goldman încep un joc periculos de-a șoarecele și pisica. Drumul spre adevăr este presărat cu cadavre, dar cine va câștiga și cine va plăti pentru faptele sale?

Predispoziția pentru crimă pare să se manifeste mai intens ca oricând, favorizându-i congresmanului Dawson o ascensiune politică fulminantă. Zorii unei noi ere se întrevăd, cu prețul vieții unor oameni nevinovați, iar politicianul este acolo pentru a culege roadele.

În ultimul volum al trilogiei Predestinare genetică, Ciprian Mitoceanu ne provoacă să luăm parte la o adevărată cursă pe viață și pe moarte pentru a afla răspunsul la o întrebare aparent simplă: există vreo diferență între lege și dreptate?

***

Un ucigaş în serie (modelat după un ucigaş real din vremurile noastre) recrutat de un politician controversat (deja faimosul  Dawson) şi un simplu cetăţean căzut în capcana terifiantă a aberațiilor legislative…

Recunoscut pentru talentul său de a crea și de a menține la cote înalte suspansul, Ciprian Mitoceanu ne prezintă în Predestinare genetică o lume distopică, apropiată și, din nefericire pentru viitorul nostru, verosimilă:  nu există armă mai primejdioasă și mai devastatoare decât politica.

OLIVIU CRÂZNIC – Scriitor și critic specializat în literatura fantastică

Fragment din romanul În sângele tatălui

– Închide uşa, să nu te vadă careva, zâmbi Leo. Ai putea avea probleme din cauza asta.

– Tu… Tu aici! şuieră Robert, neştiind dacă trebuie să cheme paza sau să evalueze situaţia neprevăzută în care se af la înainte de a lua o decizie.

Orice îşi imaginase în legătură cu locul unde s-ar fi putut ascunde Leonard Goldman, dar să îl găsească în biroul lui era prea mult. Realiză într-o fracțiune de secundă și ce dorise să spună peisagista. Proaspăt ras, aranjat la patr u ace cu un costum care se pare că îi apar ţinea chiar lui Robert, Goldman părea să se simtă în turnul Dawson ca la el acasă. Nu mai semăna cu nimic din animalul hăituit și irațional pe care îl cunoscuse cu câteva ore în urmă.

– Eu aici, șopti, epuizarea ner voasă răzbătându-i din glasul pe care se străduia să și-l păstreze vesel. Doar sunt în biroul meu, nu?

– Poate al meu, băiete.

– Ba nu, o fi fost al tău, nu zic nu, dar astăzi regulile s-au schimbat un pic. Azi biroul apar ţine celui care a fost mai harnic şi s-a trezit de dimineaţă. Vezi ce păţeşti dacă pierzi nopţile în loc să te odihneşti? Te poţi trezi înlocuit.

– Cum ai ajuns aici? Și cum de mai ești în viață după noaptea trecută?

– Ai fi sur prins să af li de câte ori am auzit întrebarea asta pe insulă. Te-ai îngrijit bine să devin o epavă, dar nu subestima niciodată un om care vrea să trăiască și nu are nimic de pierdut. Și dacă nu vrei să pierzi și tu totul, închide ușa aia. Nu se ştie cine poate să treacă prin dreptul ei şi să arunce o privire, aşa… de control. Ai putea avea necazuri.

– Eu? Nu uita că pe tine te caută poliţia.

– Eroare. Caută pe cineva care seamănă cu mine! Fatalitate? Coincidenţă? Nu ţine de mine să explic, nu am nici un amestec. Adevărul e că arătăm cam la fel, prietene, și trebuie să te gândești și la faptul că nu numai eu semăn cu tine, ci și tu semeni cu mine… Înțelegi nuanța?

– Vezi că întreci măsura.

– Poftim? Mă scoți din colonie ca să mă servești drept țap ispășitor pentru crimele comise de tine și eu întrec măsura? Nu eu am ținut oameni flămânzi, nu eu am experimentat cu substanțe interzise pe semenii mei, nu eu am pus la cale crime și scenarii. Nu. Tu ai întrecut măsura. Vrei să chemăm poliția? Haide să o chemăm, vedem cine face față mai bine unui interogatoriu. Vedem cine convinge mai bine că e cine spune că e. Oi fi eu cam subnutrit, dar tu pari ca și cum ai fi dormit pe stradă câteva zile la rând… Nu a observat nimeni că arăţi și mergi ca un infractor evadat?

– Ce vrei?

Robert rezista cu greu imboldului de a se arunca asupra lui. Voia să îl sugrume cu mâinile lui, să îl strângă de gât să îi iasă limba de un cot şi apoi să i-o smulgă din rădăcină. Ceva însă îl oprea. Instinctul? Raţiunea? Mai degrabă conştientizarea faptului că Leo controla în momentul de faţă situaţia mult mai bine decât o putea face el? Dacă îndrăznise să se înfiinţeze în biroul lui, în atât de păzitul şi de impenetrabilul turn al lui Dawson, fapta nu dovedea numai o tărie deosebită de caracter şi un tupeu fără margini, ci şi deţinerea de cărţi valoroase în mâneca acelui costum de firmă. Poate că avea să îl ucidă. Deşi nu vorbiseră mai mult de o jumătate de oră, făcuse tâmpenia de a-i dezvălui colonistului cine era misteriosul asasin de femei.

Nici nu trebuia mai mult pentru a decide că nu putea dormi liniştit cât timp Goldman respira sub soare. Dar înainte de a-l lichida, trebuia să afle cum reuşise să intre în turn, începând de la modul în care aflase de existenţa acestuia până la ce anume ştia sau deţinea de îşi permitea să se manifeste atât de dezinvolt. Vizita la birou, îmbrăcat într-unul din costumele pe care le ştia în șifonierul de acasă, dovedea mai mult decât sfidare. Era vârful icebergului unui plan bine ticluit şi era periculos să îl atace înainte de a afla care îi erau ramificaţiile.

– Poftim?

Leo adoptase o mină jovială şi bine dispusă în ciuda sur menajului evident. Mai mult, Robert reuşi să identif ice forma unui revolver în buzunar ul sacoului. Arma lui.

– Cum ai pătruns aici?

– Ha! Ştii, cât timp am pierdut aşteptând să vii, mi-a trecut în cap să aştern pe hârtie câteva din posibilele întrebări la care ai putea să doreşti un răspuns, aşa… ca distracţie. Ghici care era numărul unu! Uite, o am aici, scrisă cu pixul pe o coală, ca să îți demonstrez că am o fabuloasă capacitate de analiză, sinteză și predicție…

– Parcă trebuia să-mi răspunzi…

– A, da… Ai şi tu puţintică răbdare, nu uita că eu sunt omul cu pistolul şi nu ignora nevoia de a se ascunde a celui care are ochii roşii. E chiar aşa nasol cum se spune atunci când încasezi un jet de gaz paralizant între felinare?

– Cum ai pătruns aici?

Vorbăria evadatului era un mod în care acesta încerca să îşi camufleze propriile spaime sau o manevră economică prin care ur mărea să îl scoată din pepeni? Inteligent sau nu, omul din faţa lui era nebun. Înţelegea la ce pericol se expunea? În orice clipă uşa se putea deschide pentru a-l lăsa să intre pe Dawson, pe firavul Doryan sau pe un neînsemnat funcționar. Cum putea să reacţioneze cineva dacă vedea doi indivizi asemănători până la identitate certându-se în birou? Luând în considerare modul în care se aflau poziționați în încăpere, Goldman avea mult mai multe şanse de a trece drept cine pretindea că este. Tâmpită situaţie.

– Cum am pătruns aici?

Zâmbetul lui Goldman părea sincer, însă Robert reuşi să vadă şi satisfacţia pisicii care ştie că şoricelul cu care se joacă nu are nici o şansă.

Atenţie, Robert, eşti în pericol… Mare pericol!…

– Chiar crezi că este aşa de greu, în ciuda portarului împopoţonat ca un general fantezist din războiul de independenţă şi a gorilelor care-şi pierd vremea sprijinind coloanele? Am intrat la fel de uşor cum intri şi tu.

– Ştii bine că nu asta mă interesează, îmi dau şi singur seama că, de vreme ce ai putut pretinde că sunt eu, nu ai avut nici o piedică din par teapor tarului sau a gorilelor. Vreau să aflu cum ai af lat de turn, cum ai reuşit să intri în casa mea şi să îmi furi costumul. Presupun că ăla este costumul meu, nu?

– Da, presupui bine.

– Atunci…

– Dacă ai face un efort rezonabil de imaginaţie, m-ai scuti pe mine de efortul de a-ţi explica ce s-a întâmplat.

– Poate că nu sunt în stare. Poate că nu vreau, ori poate că imaginaţia nu este punctul meu forte…

– Da, ai avut o noapte agitată, ce să spun… Ei bine, dragă Robert, îţi mulţumesc pentru portofel, armă și multe alte lucruri bune pe care mi le-ai lăsat.

– Portofel?

– Da, pentru portofel. Nu ştiai? Sau nu te-ai prins, isteţule… Ştii, pe insulă nu am învăţat numai cât de puţin valorează viaţa unui om, ci şi câteva şmecherii care te ajută să te descurci mai bine în viață. Ca să şterpeleşti conţinutul buzunarelor unui fraier nu trebuie neapărat să îl trânteşti cu capul de pereţi şi să îi storceşti mutra de trotuar, pungaşii au inventat metode mult mai discrete. Cam asta ţi s-a întâmplat şi ţie azi noapte. Te-am uşurat de portofel dintr-o simplă atingere şi cred că a ajutat şi faptul că buzunarele erau ultimul lucru la care te gândeai, mai ales după ce ai încasat un damf din tubul pe care mi l-a lăsat moştenire tipa aia drăguţă pe care… Mai bine lăsă…

– Dar nu lipsea nimic din el. Mi l-a dat azi dimineaţă por tar ul şi era intact!

– Trebuia să-ţi dau cumva chitanţă? Şuţii nu se încurcă cu astfel de banalităţi. În plus, am fost un elev silitor şi am o memorie de elefant, așa că am reţinut nu numai metode de lucr u ci şi adrese utile, ştii, pentr u cazul în care nu mă simt în stare să fac totul singur. Într-o lume dură nu poţi supravieţui izolat, mai trebuie să apelezi la unul, la altul. Nu ţi s-a întâmplat niciodată?

Robert făcu un pas înainte, gata să atace, dar în clipa ur mătoare pistolul din mâna lui Leonard îl apăsa în piept.

– Stai liniştit, dobitocule, şuieră evadatul, cu sălbăticie în priviri. Nu uita că aş putea să-ţi frâng oasele şi cu mâinile goale. Nu uita că tu m-ai adus în halul ăsta. Știu că toate deciziile tale au fost luate numai din dorința de a-ți salva pielea, dar și eu le iau pe ale mele cam din aceleași motive.

Robert trebui să admită în sinea lui că Goldman avea dreptate. Chiar dacă era mai slab, Leonard avea avantajul că petrecuse ceva timp între duri, între pușcăriași adevăraţi, care îl căliseră f izic şi moral. Așa cum stătea în picioare în fața lui, cu ochii scăpărându-i fulgere, îl domina numai prin prezență. Oricine fusese individul din noaptea precedentă, dispăr use complet. Cum reușise?

– Aşa… zâmbi satisf ăcut Leo, aşezându-se la din nou pe scaunul pivotant. Stai cuminte şi ascultă, altfel o încasezi. Şi ţine-ţi nervii în frâu, nu vezi unde ai ajuns din cauza lor?

– Hai, ciripeşte mai departe!

– Se pare că nu sunt singurul care şi-a f ăcut şcoala printre elemente antisociale… Cum spuneam înainte s-o iei razna… Înarmat cu portofelul tău am făcut o vizită unui tip priceput la toate, care din întâmplare locuieşte aici. Norocul meu e că ştiu oraşul ca în palmă, cel puţin anumite zone. Când ești sărac mergi foarte mult pe jos, aveai habar? Și cum crima organizată nu doar menoaptea, m-am înființat la ușa lui cu recomandările de rigoare, asta după ce am împărțit un autobuz cu un puști atât de drogat, că nici nu m-a văzut. Se duce de râpă țara asta… În fine… Individul la care am ajuns nu e foarte ieftin, dar în schimbul tarifului pe care îl pretinde îţi oferă servicii ireproşabile. Mi-a fost sugerat de amicii lui care încă se bronzează în colonie. Nici prin cap nu le-a trecut că o să am nevoie de relaţia asta. Drept să-ţi spun, nici eu nu m-am gândit vreodată că informaţiile din puşcărie se pot dovedi atât de utile. Dacă l-ai întâlni pe Samuel ți-ar plăcea de el. Individul îi cunoaște pe toți cei care contează. Ghici ce am făcut? Te sfătuiesc să stai cuminte dacă nu vrei să trag… În vreo douăzeci de minute, prietenul lui Samuel a reuşit să îţi spargă conturile bancare. Stai pe loc, te avertizez!

Robert reuşi să îşi sugrume urletul. Stomacul i se strânse, iar inima începu să îi bubuie în urechi. Își simți palmele transpirate și fruntea încălzindu-i-se brusc. Bănuia cam ce avea să îi spună Goldman mai departe și încerca să își țină sub control spasmele musculare.

– Să-ţi mai spun că ţi-am golit conturile? Da, ţi-am luat banii, mai exact, o parte din ei. Dacă ţii toate cărţile de credit în portofel însemnă fie că eşti tâmpit, fie că o cauţi cu lumânarea. Cincizeci de mii de dolari… Atâţia bani nu am văzut niciodată la un loc, sincer, mulţi ani nu am crezut că există atâţia bani în întreaga lume şi, dintr-o dată, îi am la mine în buzunar.

Cincizeci de mii de dolari? Nici nu era mult… Era dispus să se lipsească de suma respectivă, dacă în schimb putea obţine rezolvarea situaţiei. Îl mai aşteptau surprize?

– O idee proastă, foarte proastă, să îţi păstrezi documente personale în portofel. Dacă ajunge pe mâna cui nu trebuie te poţi trezi ruinat. Am găsit destule: cartea de identitate și cardul de asigurări sociale, permisul, legitimaţia ta de serviciu, trebuie să recunosc că m-ai impresionat, câteva însemnări, poate că nu te prea ajută memoria… Serios că mă întrebi cum am ajuns aici când ții la tine cărți de vizită cu adresă pe ele?!

M-am decis să trec pe la tine. Nu am putut rezista ispitei după ce ţi-am găsit blocul. Din fericire nu erai acasă şi uşa ta de la intrare este un rahat pe care ţi-l poate descuia orice vagabond cu un cui sau o sâr mă. Ar trebui să f ii mai atent.

Mi-a plăcut cum ai aranjat în casă, dar nu am avut timp de explorat. M-am mulţumit cu costumul de haine şi ceva informaţii. Şi pe urmă am decis să te vizitez şi la serviciu şi, în consecinţă, iată-mă! Cum te simţi, acum că ai aflat că eşti mai sărac cu şaizeci de miare? Ştii, zece miare a trebuit să le plătesc tipului care ţi-a golit cardurile. Restul e poezie. Oricum, a fost o noapte lungă și plină de peripeții. Ți-am consumat și niște gel de duș, apropo. Dacă te întrebi de ce te-am burdușit bine după episodul cu spray-ul paralizant, cred că tocmai ți-am răspuns. Aveam nevoie de timp. În fine, azi dimineață, după ce am intrat în clădire, am aruncat por tofelul pe hol. Sunt sigur că l-a găsit cineva şi deja l-ai și primit. Am dreptate?

– Ce vrei? şuieră crispat Robert, ignorând remarca.

Încă zece mii de dolari?!… Mare pagubă, încă sunt foarte departe de a f i în faliment…

– Bănuiam eu că, la un moment dat, va trebui să răspund la întrebarea asta. Ce vreau eu? Ce vrei tu, domnule Piest? Trebuia să mă împuşti când ai avut ocazia…

– Da, trebuia să o fac. Cam târziu acum pentru regrete. Nu eşti prost şi chiar dacă eşti nebun, nu eşti lipsit de discer nământ. Nu ai riscat venind aici doar să te lauzi că mi-ai golit conturile. Ai ceva în cap şi abia aştept să af lu. Dacă nu aveai motive întemeiate să rămâi, cu banii pe care mi i-ai furat puteai f i acum departe.

– Ai dreptate. Puteam fi depar te sau mai degrabă legat cobză în duba poliţiei. M-am gândit că voi fi mai în siguranţă aici, în biroul tău. Şi, în plus, m-a mai împins ceva să îţi fac această vizită. Interesele… Nu îţi port pică pentru că ai încercat să mă scoţi ţap ispăşitor pentr u păcatele tale, nici măcar nu sunt supărat pe tine că ai dorit să mă asasinezi. Tu nu făceai nimic rău, nu? Îţi urmăreai interesul şi asta era suficient pentru a scuza orice. Nici măcar nu ştiam de existenţa ta şi tu ai încercat să îmi legi de gât un dosar plin de crime. Ce mai conta, având în vedere că oricum eram condamnat la detenţie per petuă în Colonia Matt Gibson? Ei bine, Robert, nu eşti singurul individ care are interese. Şi eu le am pe ale mele. În primul rând, vreau să scap basma curată.

– Nu o să scapi niciodată. Nu ai unde să fugi, râse celălalt.

– Nu fii atât de sigur. Asta e dorinţa ta, să nu scap ca să îţi rezolvi problemele legate de dosar ul ăla de care mi-ai povestit şi care te apasă. Dar dacă mă gândesc la faptul că ai reuşit să mă scoţi din penitenciar şi să mă protejezi de mâna legii, pot concluziona în continuare că nu îţi este imposibil să mă scoţi din ţară şi să mă trimiţi undeva de unde guver nul american să nu mă poată recupera. Stă în puterea ta să îmi faci acest serviciu şi aş fi cumplit de dezolat dacă m-ai refuza.

– Chiar eşti atât de naiv? De ce-aş face-o? Nu te poţi duce la poliţie, eşti căutat pentru evadare şi crimă. Nu poţi nega că ai ucis-o pe Nunez şi pot spera că atunci când poliţaii te vor încolţi, nu se vor feri să facă risipă de muniţie.

– Mda… E adevărat, nu mă pot duce la poliţie să te dau în gât. Nu cred că ar fi greu să găsesc pe cineva care să creadă în varianta mea cu privire la Asasinul de Brunete. Şi dacă îmi verifică declaraţia, te-ai ars. Chiar cred că îi pot convinge că tu i-ai sucit gâtul lui Nunez, nu ştiu de ce, dar am impresia că voi doi vă cunoşteaţi, poate că v-aţi şi tras-o, dar asta nu este problema mea. Dar ce fac cu evadarea? Nu doresc să ajung din nou în colonie. Nu pot să ajung din nou în arhipelag. În captivitate am descoperit gustul libertăţii şi mai degrabă prefer să ajung pe scaunul electric decât înapoi.

– Dacă vei ajunge înapoi, sunt sigur că nu o să mai ai mult de trăit, rânji Robert, triumfător.

– De ce?

Era rândul lui Goldman să facă ochii mari de uimire.

– Am avut grijă să mutilez măslinul în noaptea în care ai evadat. Ştii tu despre care măslin este vorba. Am aflat cât de drag le era unora dintre colonişti şi când vei reveni printre ei se vor găsi destui care să îţi poar te sâmbetele. Nu aş vrea să f iu în locul tău, ţi-am f ăcut rost de cel puţin o mie de duşmani de moar te.

– Da’ pot spune că eşti un ticălos în toată regula, şuieră Leo livid. Chiar te-ai priceput să îmi aşterni calea.

– Interesul…

– Da, interesul… Al meu este să plec din America, de al tău mă doare în cot. Pot duce secretul tău în mormânt sau peste hotare, dar prefer să aleg eu destinaţia. Mă scoţi din ţară şi memoria mea va înceta să funcţioneze, nu ai nici o garanţie în afara cuvântului meu, dar nici nu poţi cere altceva. Nu mă ajuţi? Nu te pot obliga, sunt nevoit să mă descurc singur, dar dacă voi f i prins de vânătorii de capete ştii ce le voi spune. Nu pentru că aş avea ceva cu tine, însă nici nu am chef să plătesc oalele sparte de psihoza ta criminală. Alege! Mă ajuţi sau vei trăi toată viaţa cu spaima că secretul tău tulburător poate fi af lat. Consolează-te cu gândul că niciodată nu îţi voi trimite o carte poştală ilustrată.

– Nu o să poţi pleca nicăieri! Nicăieri!

– Nu şi dacă mă ajuţi tu. Nici din Insulă nu se putea evada până nu ţi-ai băgat tu coada.

– Acum nu mă mai bag, prefer să merg pe mâna poliţiei. Sunt şanse mari să f ii împuşcat de îndată ce vei ieşi din clădire.

– Ţi-ar conveni, nu? Poate că nu eşti chiar atât de norocos. Br usc, Leo se ridică, ţintuindu-l pe Rober t cu o privire

dominatoare.

– Ţi-ai complicat viaţa, dobitocule, iar eu sunt aici și tocmai ce m-ai convins să mai rămân. Acum plec, dar o să îmi simţi răsuf larea în ceafă. Nu încerca să dai de mine, voi şti eu cum să te contactez… Nu vrei să mă ajuți să fug? Bine… Voi avea grijă să regreți alegerea asta.

Se îndreptă spre uşă, aţintind arma către Robert şi presând-o adânc în umărului, forţându-l să se aşeze pe podea ca pentru a fi executat.

– Foarte frumos. O să auzi vești de la mine cât de curând şi ar f i bine să colaborezi. Ştii de ce este în stare un om disperat. Nu te ambala, nu sunt obişnuit cu armele de foc şi poate am o scăpare! După ce ies pe uşă îţi sugerez să stai cuminte o jumătate de oră, cel puţin. Nu încerca să gândeşti singur, nu ţi-aş purta pică, dar nici nu voi accepta să o încasez în locul tău. Ţin la pielea mea la fel de mult cum ţii tu la a ta, aşa că, fără prostii…

Se retrase cu spatele, dar de-abia închise uşa că Robert sări în picioare. Inima îi bătea cum nu îi mai bătuse niciodată. Se repezi la calculator. Bine că avea parolele…

– Data viitoare nu o să mai casc gura ca tâmpitul, scrâşni Robert, încercând să îşi înăbuşe furia.

S-ar fi simţit mult mai bine dacă ar fi transfor mat în aşchii mobilierul, dar aşa ceva putea face doar acasă, în intimitatea pereţilor proprii, nu în biroul închiriat de Dawson.

– Data viitoare o să-l fac sită pe nemernic! Uite-aşa… Rânji către uşă, ca şi cum de acolo s-ar fi aşteptat să apară Goldman, şi mimă gestica apăsării trăgaciului. De şase ori…

Se simţi dintr-o dată mult mai bine.

– O să-l fac ciur înainte să-și dea seama ce l-a pocnit! Se af la într-o situaţie complicată, dar nu era chiar aşa de rău pe cât apreciase în clipele de panică ce urmaseră vizitei lui Goldman. Are tupeu, ticălosul…

Din berbec numai bun de sacrificat, individul devenise un rival periculos care îi ameninţa nu numai conturile bancare, ci şi liniștea. Un duşman de care trebuia să ţină seama.

Deocamdată avea câteva avantaje pe care era foar te probabil ca Goldman să nu le bănuiască.  Sau poate le cunoştea? Individul demonstrase că era în stare de orice, mult mai capabil decât şi-l imaginase, mult mai inteligent, mult mai subtil şi indiscutabil mult mai feroce. Însetat de libertate şi răzbunare, era cel mai periculos animal pe care îl eliberase în jungla oraşului. Ceea ce îl îngrijora cel mai mult era faptul că Goldman era mai nebun decât apreciase iniţial. Detenţia, viaţa printre infractori, pentru care scrupulele nu existau decât în filmele lacrimogene, îl transformaseră într-o veritabilă armă de luptă, dar îi distruseseră şi fragilul echilibru interior. Sigur, și el contribuise din plin la această stare de fapt, ținându-l flămând, obosit și drogat o bună perioadă de timp.

Ştia însă sigur că Goldman nu se va duce la poliţie să îl trădeze. A apela la oamenii legii era o idee proastă, autoritățile nu era chiar atât de dispuse să ofere clemenţă totală unui criminal, chiar dacă acesta era preţul necesar pentr u a-l prinde pe altul. Nu, indiferent cât era de nebun, Goldman nu avea să meargă de bună voie în gura lupului. Şi Leo nu ştia câte ştia el.

După două ore de muncă îndârjită, reuşi să şteargă din calculatorul răposatei Betty Nunez orice urmă care l-ar fi putut incrimina.

Lăsă câteva fişiere cu muzică şi numeroase reportaje din cariera ei, plus câteva albume de fotografii, să aibă detectivii la ce se holba măcar câteva ore.

Utilizând canalele speciale, aflase că poliţia demarase ancheta în cazul cadavrului jurnalistei cu câteva zeci de minute în urmă, și deja se discuta despre includerea omuciderii în dosarul Asasinului de Brunete. Păcat că nu descoperiseră în apropiere şi ucigașul muribund… Totul se desfăşurase după graficul planificat, dar se abătuse o singură dată de la traseul stabilit şi iată în ce mizerie trebuia să trăiască…

O mare problemă o reprezenta dispariția telefonului lui Betty. Dacă cineva afla că femeia vorbise cu el cu jumătate de oră înainte să moară și încă de câteva ori în ultimele zile, ar fi fost cu siguranță convocat în vreo secție ca să dea detalii. Știa că anchetatorii vor cere prin mandat ca toate companiile de telefonie mobilă din oraș să o caute pe Nunez în bazele lor de date și să livreze istoricul plăților și desfășurătorul convorbirilor efectuate în ultima lună. Putea trece motivul convorbirii lui cu Betty pe seama interesului ei jurnalistic pentru el, doar existaseră destule precedente. Și, dacă era nevoie, putea face ca acel desfășurător să se piardă pe undeva în lungul său drum prin hățișul birocratic și printre instituții. Dar problema rămânea în picioare: unde era telefonul lui Nunez? El nu îl găsise când se uitase după portofel, iar în geanta femeii nu observase decât laptopul. Desigur, nu îi verificase și cadavrul, dar unde putea ține un telefon ascuns în ținuta sumară în care se afișase la întâlnire? Dacă îl luase Goldman, nici măcar nu putea vedea toate ramificațiile unei astfel de catastrofe. Își făcu o notă să nu piardă din vedere telefonul, lista de probe prelevate de la scena crimei și soarta desfășurător ului.

Oricum, o bătălie pierdută nu echivala cu un înt reg război eșuat. Nunez ieşise din joc. Urma să îi servească acelaşi favor şi lui Goldman.

Trilogia Predestinare genetică se remarcă printr-un stil alert, răsturnări de situație, adrenalină și suspans. Subtextul acestui thriller distopic scoate la iveală un acid și foarte realist comentariu social, Ciprian Mitoceanu având talentul de a analiza la rece consecințele înfiorătoare pe care le pot avea ambițiile politice ale aleșilor asupra vieții cetățenilor. Există vreo diferență dintre lege și dreptate? Suntem noi numai niște marionete în mâna unor politicieni abili ce se joacă cu sorțile noastre? Și este, într-adevăr, genetica singurul răspuns la întrebarea cine suntem?

Trilogia predestinare genetica ciprian mitoceanu

Vezi și alte cărți semnate de Ciprian Mitoceanu!

Poate te interesează noutățile!

Leave a reply