Interviu cu Anamaria Bancea: „O carte bună e bună și punct”
În februarie 22, 2021 | 1 Comentarii

Deși este de profesie arhitect, Anamaria Bancea are o relație foarte strânsă cu literatura, moștenind de la bunica ei, profesoară de limba română, pasiunea pentru citit. În timpul școlii a descoperit și dragostea pentru scris. În cei câțiva ani pe care i-a petrecut în Statele Unite, a publicat articole pe teme de arhitectură în câteva reviste de specialitate.

În 2015 se întoarce la ficțiune. Pentru a-și crea povestirile și personajele (abordând science fiction, realism magic sau teme postmoderne), Anamaria se inspiră din cele mai banale întâmplări cotidiene, așa cum singură mărturisește: o fotografie văzută pe Facebook, o vorbă auzită pe stradă, o persoană observată cu coada ochiului în oraș sau o idee mai mult sau mai puțin năstrușnică auzită la unul din atelierele literare la care participă frecvent.

După ce publică o serie de schițe și povestiri, dar și numeroase articole de analiză literară în revista culturală EgoPHobia – apreciate de public și critică –,

Anamaria a debutat în portofoliul nostru cu romanul postmodern Restituirea.

Volumul este foarte bine primit de critică și de public, iar Anamaria ne-a promis o continuare pe care încă o așteptăm.

Pentru că în această săptămână sărbătorim literatura scrisă de femei, astăzi ne-am hotărât să discutăm cu scriitoarea Anamaria Bancea despre cum e să fii femeie și scriitoare în România modernă. Așa cum știm, trăim într-o lume a conflictelor și a contrastelor și nicicând vocile femeilor nu s-au auzit mai puternic decât acum. Așadar, haideți să auzim ce are de spus o femeie și o scriitoare despre antagonismul dintre masculin, feminin și condiția scriitoarei față în față cu literatura modernă.

CRUX PUBLISHING: Asta e o întrebare clasică, dar trebuie să o pun: cum e să jonglezi cu o carieră, familie, viață socială, activități culturale etc. și cu scrisul în același timp? Cum îți echilibrezi programul pentru a lăsa loc și scrisului?

Anamaria Bancea: Îmi place să am multiple activități. Probabil că dacă aș fi pusă doar să scriu, scrisul și-ar pierde ceva din magie. Apoi, e vorba de priorități. Deocamdată cariera primează, din motive extrem de prozaice :). Însă, când am o idee care-mi place, un subiect despre care știu că pot scrie ceva bun, atunci clar mă așez la calculator și-i dau bice. 

Crux Publishing: Cum e să fii în portofoliul unei edituri care are atât de mulți scriitori? Concurență sau colaborare cu colegii de gen masculin din editură?

Anamaria Bancea: Sunt onorată să fiu în portofoliul Crux. Mi-a plăcut tot ce am citit sub sigla editurii, și chiar sunt mândră că fac parte din ea. Cu scriitorii (mă refer la genul masculin), este clar o colaborare. De la Dan Rădoiu am învățat să-mi șlefuiesc scrierea, este navigatorul meu – știi ce face un navigator, nu? 🙂 Florin Pîtea este cel care mi-a făcut prima oară o critică pe text. Cu Oliviu Crâznic este întotdeauna o plăcere să stau de vorbă. Sunt oameni de la care am ce învăța și mă bucur să fiu în preajma lor.

anamaria bancea dan radoiu restituirea

Crux Publishing: Ți se pare că există diferențe între scriitura masculină și cea feminină, mai ales la capitolul SF/Fantasy, realism etc.? Se poate face cu adevărat o diferență între stilul femeilor și stilul bărbaților de a scrie ficțiune?

Anamaria Bancea: Da, cred că există diferențe. Eu, cel puțin, le simt – indiferent de gen, că vorbim de SF/Fantasy sau ficțiune postmodernă. Sincer, singura scriitoare la care nu am simțit această diferență este Iris Murdoch. Femeile, cred eu, au înclinația să se ducă spre latura sensibilă să-i zicem, au tendința (dar nu generalizez) să aibă personaje principale tot de gen feminin. Bărbații sunt mai direcți – și e normal să fie așa.

CP: Ți-e mai ușor să scrii personaje feminine sau masculine sau nu e nici o diferență pentru tine? Au personajele feminine ceva în plus decât cele masculine în romanele/povestirile tale?

AB: Să știi că uneori chiar am probleme să scriu o anumită scenă care are ca protagonist un bărbat! Mai ales când mă duc spre partea de gânduri sau reacții interioare ale personajului, ceea ce nu „se vede cu ochiul liber”. Pentru mine nu e chiar simplu întotdeauna să mă pun în pielea personajului masculin, deoarece gândim diferit. Îmi place să am personaje veridice, nu să inventez ceea ce cred eu că ar gândi bărbații.

Oricum, experiența mi-a arătat de destule ori că între ceea ce credeam eu și ce gândesc ei e o diferență destul de mare :))). Sper că am devenit mai înțeleaptă. Însă îmi întreb prietenii de sex masculin ce părere au referitor la anumite situații din contextul cărții. Cel mai amuzant este când primesc răspunsuri care se bat cap în cap :).

Personajele feminine… cred că au în plus doar ușurința cu care mă pot raporta eu la ele. De multe ori mă simt doar ca un releu între personaj și cititor. Cu cele feminine, această legătură e mai facilă. Încerc să păstrez un echilibru.

CP: Cât de mult contează sexul autorului în succesul unei cărți (dacă crezi că contează)?  

AB: Nu cred că are importanță sexul autorului. O carte bună e bună și punct.

CP: Care este cea mai mare prejudecată/stereotip legat de faptul că ești femeie de care te-ai lovit în carieră? Dar ca scriitoare?

AB: Am o profesie dominată de bărbați (arhitect), și marea majoritate a celor cu care lucrez efectiv sunt bărbați. N-o să vezi multe femei pe vreun șantier. Sincer, nu m-am lovit prea des de cele menționate de tine. Da, au fost cazuri în care am simțit o presiune din partea unor beneficiari sau constructori să fac lucrurile cum voiau ei, nu cum e bine. Am învățat să am răbdare. Ca scriitoare, singurul lucru de care mi-e teamă este să nu fiu vreodată considerată o scriitoare doar pentru femei. Îmi doresc să fiu citită în egală măsură de ambele sexe. De aceea am grijă să nu devin siropoasă, deși mi s-a întâmplat :). Am refăcut textul! 

anamaria bancea carti de citit

CP: Cu ce te-a ajutat în scris faptul că ești femeie, dacă te-a ajutat cu ceva?

AB: Nu-mi dau seama, deocamdată, să mă fi ajutat cu ceva în mod special. Ar trebui să mă întrebi asta după ce am publicat vreo trei – patru cărți.

CP: Ce îți place cel mai mult la faptul că ești femeie? Ți-ai dorit vreodată să fi fost bărbat și de ce?

AB: Hmm… uite că nu m-am gândit vreodată „de ce” îmi place să fiu femeie. Oricum, am de ales? :))) În primul rând îmi place de mine, mă simt bine în propria piele și asta cred că e cel mai important. Să fiu bărbat? Da, mi-aș dori să pot fi bărbat pentru o zi, sau măcar cinci minute, însă din pură curiozitate, să știu cum văd ei lumea – și m-ar ajuta la construirea personajelor masculine 😉 Din același motiv mi-aș dori să fiu și câine, un pic. Probabil că e foarte interesant să percepi cu totul altfel mediul în care te miști.

CP: O femeie “model” care te-a influențat pozitiv în viață, în carieră, ca scriitoare etc.? Dar un bărbat “model”?

AB: Sunt multe femei „model” pe care le admir. Ariile mele de interes sunt atât de largi, încât mi-e greu să spun că X întrupează tot ce mi-aș dori să fiu. Sunt multe femei pe care le prețuiesc, pe fiecare pentru altceva. Ca bărbat model, categoric tata. A fost un om extraordinar, mi-a fost părinte și prieten. Mi-e foarte dor de el.

CP: Personajul feminin preferat din cărțile/povestirile tale și de ce?

AB: Pe Eugenia din Restituirea am iubit-o cel mai mult. Noi două avem secretele noastre 😉

Restituirea Anamaria Bancea

CP: Personajul masculin preferat din cărțile/povestirile tale și de ce?

AB: Domnul Cruțescu, tot din Restituirea. Este un personaj venit oarecum din neant, pe care am ajuns să-l iubesc. Îmi place de el că e hâtru, că e un bun profesionist, dar e și empatic. Cu el chiar aș bea o cafea! Muzicianul din „Got soul?” a mai fost un personaj masculin care mi-e foarte aproape de suflet. Însă motivele sunt din nou, destul de personale.

CP: Personajul feminin ficțional preferat din toate timpurile și de ce (literatură, cinema, televiziune etc.)?

AB: Un răspuns imposibil. Mi-a plăcut mult Miss Elisabeth Bennet, a lui Jane Austen. La fel mi-a plăcut Prințesa Leia din Star Wars. Vrei să continui? 🙂

CP: Personajul masculin ficțional preferat din toate timpurile și de ce (literatură, cinema, televiziune etc.)?

AB: Același răspuns ca mai sus. Imposibil.

Crux Publishing: Percepi la modul real un conflict între sexe și cum te raportezi la el?

Anamaria Bancea: Acest „război dintre sexe” mi se pare o tâmpenie întreținută de intelectuali frustrați și frustrate. Am mulți prieteni bărbați – cum aș putea să mă simt în conflict cu ei? Singurul lucru care mă deranjează este faptul că încă la muncă egală femeile sunt plătite mai prost decât sexul opus. Mă mai deranjează exagerările și lipsa de bun simț, în ambele tabere (deși nu-mi place să spun așa, „tabere”).

Suntem diferiți, femeile și bărbații, și consider că e minunat așa. Eu m-aș plictisi groaznic într-o lume doar cu femei. Societatea se schimbă (nu vreau să intru în locurile comune ale sociologiei că nu e cazul). Cred că un pic mai multă toleranță, un pic mai mult umor ne-ar ajuta pe toți. Eu reacționez individual, de la persoană la persoană, chiar nu contează genul. Noblețea sufletească sau nemernicia nu țin cont de sex.

Crux Publishing: Mersi frumos pentru răspunsuri!

Anamaria Bancea: Mersi și eu!

Fragment din romanul Restituirea de Anamaria Bancea

restituirea ana maria bancea

Ploaia venea de sus în reprize de câteva secunde cu picături imense, după care iar se oprea. Cerul era un amalgam de nori negri fugărindu-se unul pe celălalt, sfâşiaţi de razele apusului ce le colorau marginile în portocaliu şi alb, mărind contrastul între capetele lor franjurate şi strălucitoare şi miezul negru ce promitea un potop.

Conversaţia despre muzică le ocupă tot restul drumului. Mihnea coti pe Splai la capătul Căii Victoriei. Spre norocul lor, un şofer tocmai îşi scotea maşina dintr-unul din locurile de parcare.

– Hai, ajungem în două minute. Poate nu toarnă.

Ieşiră iute amândoi. Mihnea aproape că se împiedică de parcagiul de serviciu, venit într-un suflet să-şi încaseze taxa de protecţie a maşinii. Îi întinse fără chef o bancnotă de zece lei, că nu avea mai mărunt, şi ignoră temenelele pe care i le făcea micul trepăduş.

Îi oferi braţul Eugeniei, luând-o către trecerea de pietoni. Trebui să facă un efort să-şi potrivească mersul după paşii lui lungi. Se felicită că-şi cumpărase noile sandale cu un toc mic, aproape mergea în pas alergător. Când ajunseră pe cealaltă parte a Căii Victoriei, un tunet năprasnic sfâşie atmosfera, de parcă o mână de uriaş ar fi rupt pânza cerului. Stropii începură din nou să cadă, mari, grei şi rari. O luară la fugă.

– Aici, aici! o trase Mihnea după el, ţinând uşa micului bistro.

Eugenia ţâşni înăuntru în momentul în care apa începu să curgă şuvoaie de sus. Bărbatul aproape trânti uşa după ei, sub privirile mirate ale celor câţiva care ocupau trei măsuţe. Într-o secundă, lumea de dincolo de fereastra bistroului se pierdu într-o perdea cenuşie.

– Unde vrei să stăm? întrebă el, dând roată cu privirea.

Eugenia rămăsese la un pas distanţă, aşteptându-l.

– Uite aici, lângă geam, se hotărî ea pe loc.

Uneori îi plăcea să privească ploaia. Îşi șterse obrajii udaţi de stropi, mulţumindu-i Deliei în gând că o sfătuise să-şi ia un rimel rezistent la apă.

Se aşezară faţă în faţă. Prompt, li se aduse lista cu vinuri. Eugenia o deschise, minunându-se în sinea ei când văzu câte denumiri flamboaiante se aflau acolo, câte nume de podgorii de care nu auzise niciodată.

– Roşu şi sec ai spus, da? îi zâmbi Mihnea din colţul gurii.

Ochii i se îngustară cât ea dădu o pagină. Eugenia puse lista pe masă:

– Mă las pe mâna ta. Oricum n-aş şti ce să aleg, în afară de denumirile consacrate de „merlot” sau „cabernet”, habar n-am de nimic. Dar mi-ar plăcea să aflu.

Bărbatul care îi servea reveni cu o sticlă cu etichetă mată şi un vas pe care Eugenia l-ar fi folosit bucuroasă pe post de vază. Avea o formă foarte frumoasă, ar fi pus în el lalele sau frezii. Turnă vinul din sticlă în vas şi le spuse să aştepte câteva minute, să se aerisească.

– E unul din vinurile mele preferate, zise Mihnea. Un cupaj. Mie îmi plac vinurile corpolente.

Privirea ei mirată îl făcu să-şi lărgească zâmbetul. Îi plăcea licărul ce apăruse în ochii ei. Era curioasă.

– Cum e un vin corpolent? accentuă ea ultimul cuvânt.

– Vezi imediat! se lăsă el pe spătar.

Dacă cei doi prieteni apropiaţi pe care îi avea ar fi fost de față, ar fi putut compara expresia lui cu cea a unui motan care tocmai a primit un copan fraged pentru cină. În continuare femeia nu făcea nici o tentativă să-şi arate vreun talent; îl observa cu un interes trădat de atenţia cu care îi urmărea gesturile şi cuvintele. Îşi aminti de blazarea Cristinei, care le ştia pe toate şi pentru care lumea nu mai avea surprize. Ușurat, îşi dădu seama că de data aceasta amintirea celeilalte îl lăsase complet indiferent.

Mihnea turnă în pahare.

– Uite, roteşte paharul aşa, îi arătă el. Vezi ce urme lasă pe sticlă? Aproape ca un ulei. Acesta e un vin corpolent.

Începuse să se anime, era un subiect care îi făcea plăcere. La fel ca atunci când prezenta proiecte în faţa consiliului de administraţie al firmei, umerii i se îndreptară, vocea îi căpătă o claritate ce umplea spaţiul din jurul lor – dar el probabil că nu şi-ar fi recunoscut-o. Tonul directorului prezentând date, cifre şi prognoze rămăsese închis îndărătul uşii de la birou. Acum avea ceva din foşnetul vântului adiind printre ciorchinii de struguri.

Eugenia privi licoarea închisă în căuşul subţire. Urmele de vin parcă desenau cursuri de râuri pe conturul paharului, cu trasee necunoscute de vreun geograf. La fel ca apele din realitate, făceau confluenţe şi ramificaţii, vărsându-se în marea rubinie ale cărei valuri se spărgeau de suprafaţa transparentă.  Un zâmbet i se ridică în priviri, amintindu-şi de acele două zile în care valurile adevărate îi mângâiaseră pielea.

Lui Mihnea nu-i scăpă sclipirea din ochii Eugeniei. La ce te gândeşti? i se opri întrebarea pe buze. Inhală buchetul din nou, continuând s-o privească peste marginea paharului. În secunda aceea ştiu că mintea ei zburase departe.

Eugenia luă o înghiţitură, aproape cu teamă. Pentru prima dată era pusă în situaţia de a gândi vinul ca pe altceva decât o băutură care însoţeşte o conversaţie, o simplă companie la fel de tăcută ca o lumânare. Îşi reprimă un chicot, amintindu-şi cât de amuzată citise odată nişte descrieri ale unor vinuri într-o broşură de reclamă, în care comparaţiile cu fructele, alunele de pădure sau alte gusturi o făcuseră să se gândească la simple hiperbole create de un autor cam exaltat. Lăsă licoarea să-i învăluie cerul gurii, aşa cum îi spusese Mihnea.

El o observa în continuare, savurând aroma strânsă la buza paharului. Simţi cum muşchii spatelui se încordează în aşteptarea răspunsului ei.

– Ce-ţi inspiră? o întrebă el, cu glasul uşor răguşit, înmuindu-și buzele fără să o scape din ochi.

Eugenia se lăsă pe spătarul scaunului, ridicându-şi privirea către un punct din tavan. Simţea căldura absorbită de struguri, vedea soarele ridicat pe un cer nemilos de senin, părea că începe să-i curgă pe sub piele seva suită din solul nisipos până în fiecare bob. Colţurile gurii se arcuiră, oglindind zâmbetul din ochi: începea să înţeleagă cum de vinul poate deveni pasiunea cuiva. Gustul îi duse mintea şi mai departe, dincolo de şirurile de viţă înşirate pe un deal necunoscut. Un peisaj aproape arid, în care viaţa se desfăşura câteva palme sub suprafaţa vizibilă.

– S-ar putea să te surprindă răspunsul meu, îşi îndreptă ea privirea către Mihnea.

Sprâncenele lui ridicate a invitaţie o făcură să continue:

– Îmi inspiră… de fapt văd nişte dune de nisip… nişte dune cu ceva plante pe ele, ca cele de la marginea unei oaze.

Roti din nou paharul, pentru a ridica buchetul. Imaginea nu-i dispăru din minte. Se afla tot acolo, printre firele firave de vegetaţie, aplecate când şi când de o pală fierbinte. Vântul i se juca prin păr, orizontul vast anulând căldura dogoritoare. Îl privi pe Mihnea, curioasă de reacţia lui. Acesta continua să aştepte.

– Poate că nu acesta era răspunsul potrivit, lăsă ea privirea către suprafaţa mesei.

Strânse piciorul paharului între degete, încruntându-se în sinea ei. Mihnea îi atinse vârful unghiilor, făcând-o să-şi ridice capul. Surâsul lui nu dispăruse. El ar fi vrut să fi rămas cu mâna pe a ei, dar o șoaptă din fundul minţii îi spuse să mai amâne.

– Vezi, spuse el, asta e frumuseţea vinului. Fiecăruia îi spune altceva, nu există răspunsuri potrivite. Şi niciodată un pahar cu vin nu te duce mereu în acelaşi loc. Uneori e o imagine, alteori e o senzaţie, sau pur şi simplu o amintire. Mai bea un pic şi spune-mi ce simţi la sfârşit.

Urmându-şi propriul îndemn, apropie paharul de buze. Eugenia îl urmă, atentă la semnalele ascunse în amintirea ciorchinilor. Primele note o păstrară mai departe pe culmea de nisip, ascultând foşnetul aspru al vegetaţiei ce-şi căuta apa în străfunduri. Pe măsură ce aromele i se risipiră pe cerul gurii, ochii i se măriră de surpriza revelaţiei. Mihnea râse încet, văzând succesiunea de expresii de pe chipul ei.

– Ei? o întrebă el, cu o scânteie în ochi.

– Cioco… lată? răspunse Eugenia, abia abţinându-se să nu pufnească în râs.

N-ar fi crezut că există vreun adevăr în acele comparaţii savante din broşură. Se simţi învăluită de o plăcere pe care n-o mai simţise de ceva vreme. Să descopere ceva nou. Îl privi drept în ochi, la rândul ei dornică să îi audă părerea.

Mihnea văzu cum femeia din faţa lui se transformă, de parcă ceva se trezise în ea. Acel aer de îndepărtare îi dispăruse, firul de ceaţă se ridicase, o simţea vie şi prezentă. Îi fusese dor să aibă în faţa lui o femeie din cele care nu erau trase la ştanţă, care nu jucau teatru pentru a-i face pe plac, schimbând măştile doar-doar una din ele se va potrivi cu ce ar fi vrut el să vadă.

– Eu aş fi spus prune uscate, dar şi ciocolata este bună.

Răguşeala nu-i dispăruse din voce. Nu-i venea să-şi mute privirea. Figura ei era o hartă de expresii pe care voia s-o descopere.

– Păi, dacă nu există răspunsuri corecte, eu îmi menţin părerea, îi zâmbi Eugenia peste pahar. Aşadar acest vin m-a dus pe o dună de nisip, unde stau şi mănânc o ciocolată care în curând mi se va scurge printre degete. E cald acolo, pe duna mea…

Închise ochii, lăsând senzaţia să o pătrundă.

Mihnea îşi lipi braţele de trup, umerii lui căpătând alura unui prădător. Respiraţia i se acceleră sub impulsul nodului de foc din stomac ce-i făcea muşchii să sfârâie. Aș vrea să te văd într-o rochie de dantelă neagră, cu un şirag de perle. Aş vrea să ştiu că nu ai altceva pe tine. Înghiţi greu.

Eugenia deschise ochii asupra lui. Deşi nu luase decât două înghiţituri din vin, avea o senzaţie de plutire. Doar cărţile o mai duceau din când în când în acel loc.

– Mai povesteşte-mi, îi spuse ea, vocea trădându-i starea de visare lucidă.

Mihnea o prinse de vârfurile degetelor, dar de data aceasta nu-i mai dădu drumul.

– Despre ce anume?

– Despre lucruri pe care eu nu le cunosc, veni răspunsul Eugeniei, amestecat cu ropotul ploii ce nu contenise.

Ea voia doar să-i audă glasul. Dacă la început îi remarcase mâinile frumoase, acum realizase cât de mult îi plăcea vocea lui. Acel gen de glas despre care îi spunea uneori Deliei că are darul de a înmuia genunchii.

– Spune-mi unde ai călătorit, continuă ea. Unde ţi-a plăcut cel mai mult. Poate îmi dai o idee.

Roşi la gândul că se va găsi şi ea în situaţia de a-şi permite să iasă şi să vadă câte ceva din lumea la care doar visase de atâţia ani.

– Cu ce continent vrei să încep? zâmbi el larg, mângâindu-i dosul palmei.

– Cu Africa.

Pe tot parcursul lunii martie avem reduceri și transport gratuit la romanul Restituirea de Anamaria Bancea, precum și la multe alte titluri ale editurii!

Foloseste codul GAUDEAMUS2021 pentru a profita de ofertă!

restituirea interviu anamaria bancea

Poate te interesează și alte volume semnate de scriitoarele noastre!

Comentarii1
Liane Posted martie 6, 2019 at10:21 am   Răspunde

FFelicitari !

Scrie un răspuns

  • []