fascism in america
În sângele tatălui: Când Grisham şi Kafka îți dispută soarta
În mai 24, 2016 | 0 Comentarii

Millie continuă seria de articole despre cărțile Crux Publishing cu o analiză a romanului În sângele tatălui, de Ciprian Mitoceanu. Haideți să vedem ce are Millie de spus despre acest thriller distopic menit să ne zguduie din temelii credința în Justiție și în cei care ar trebui să o apere…

“Totul face parte din procedură, nu uita.

Aşa că, dacă ţi se va părea ceva ciudat,

gândeşte-te că aşa trebuie sa fie.

Şi nu încerca să te opui, în nici un caz.”

Trecerea de la romanele poliţiste şi cu detectivi la thrillere în care accentul cade în primul rând pe profilul psihologic al criminalului reprezintă un prag ce marchează pierderea inocenţei unui cititor tânăr. Pentru mine acest lucru s-a întâmplat odată ce mi-a ajuns în mâini “Tăcerea mieilor” în prag de liceu, iar de atunci cu greu am mai putut savura cărţile cu detectivi, care îmi păreau deja prea cuminţi. Cartea “În sângele tatălui” a lui Ciprian Mitoceanu, prima din seria “Predestinare genetică”, este una dintre acelea care te desprind total de naivitatea copilăriei. De fapt ea te împinge brutal în faţa unei multitudini de întrebări, legate de natura umană şi legislaţia în vigoare.

Romanul este un thriller clasic antrenant, plasat într-un context distopic, însă, precum în textele lui Margaret Atwood, elementul SF al cărţii reprezintă doar un pretext pentru acţiune. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, unde violenţa prevalează, în Statele Unite este adoptat amendamentul Dawson, care dispune că orice persoană ce poartă gena violenţei în sânge sau este descendentul unui criminal, trebuie închisă înainte chiar de a apuca să comită presupusele crime.

În cele 200 de pagini ale cărţii În sângele tatălui, avem comasată acţiunea unei singure zile. Acest prim element stilistic creează o tensiune extraordinară, deoarece arată cât de ușor ţi se poate schimba viaţa la 180 de grade de la o zi la alta, din cauza unor decizii luate de oameni complet străini ţie…

Leonard Goldman este un tânăr student care se străduieşte să muncească pentru a se întreţine şi a-şi plăti facultatea. Într-o dimineaţă este trezit de bătăile în uşă ale unor agenţi de poliţie care îl somează să vină la secţie, fără a i se explica motivul pentru care este arestat. De aici, nefericitul Leo este aruncat într-o realitate pur kafkiană, iar el nu ajunge să înţeleagă întru totul ce i se întâmplă nici până în ultima pagină a cărţii. Problema este că Leo petrecuse noaptea anterioară într-un club pentru prima oară în viaţa lui, bând peste măsură, iar amintirile sunt pierdute în negura alcoolului, lucru care nu numai că îi întăreşte confuzia, dar la un moment dat îl face să se îndoiască de propria nevinovăţie.

Supus torturii psihice şi brutalității poliţiștilor la secţia de poliţie, acesta încearcă totuşi în mod onest şi inocent să coopereze cu organele de forţă pentru a-şi elucida situaţia, însă descoperă într-un final că a fi sincer şi a nu fi avut vreodată antecedente penale nu îi garantează îngăduinţa acestora. El este de fapt considerat vinovat până la proba contrarie, probă care nu mai apare.

Capitolul al doilea ne prezintă personajul antagonic, pe Robert Piest, agent la o linie telefonică de urgenţe pentru persoane suicidale, bărbat şarmant, inteligent, student la drept şi… criminal în serie. La muncă este supranumit în secret “Maestrul inimilor” deoarece nici unul dintre cei care au apelat linia de urgenţă pe tura lui de serviciu nu şi-a dus la capăt gândurile negre, aşa că nimeni nici măcar nu îi bănuieşte adevărata natură.

Romanul alternează în fiecare capitol poveştile celor doi, care se desfășoară în paralel, însă părţile cu Leo sunt de departe cele mai interesante. Interogatoriul la care este supus în secţia de poliţie se întinde pe mai bine de jumătate din carte, iar lectura este atât captivantă încât nici nu realizezi că acţiunea înaintează, de fapt, încet. Pe lângă obişnuita teroare pe care o poate trezi în cineva experienţa închisorii şi interogatoriului (care aici este purtat de către un psiholog), detenţia lui Leo ia proporţii de-a dreptul groteşti, culminând cu momentul în care se amenajează o sală de judecata ad-hoc pentru a i se da sentinţa, el fiind plasat într-o cuşcă în acel moment şi neavând un reprezentant legal care să îl apere.

Această scenă mi-a amintit din nou de “Procesul” lui Kafka, cu atât mai mult cu cât cea care joacă rolul de judecător-stagiar este o femeie tânără, care prin vestimentaţie şi atitudine nu pare deloc compatibilă cu o sală de judecată şi chiar mai puţin cu ideea de justiţie. Ea, împreună cu geneticianul care i-a făcut testele de sânge lui Leo, psihologul care l-a intervievat cât şi un specialist FBI de investigare comportamentală formează Comisia pentru aplicarea Amendamentului Dawson.

În baza acestei legi absurde, în totală contradicție cu ideea de Justiție, oamenii pot fi privaţi de libertate pentru totdeauna, dacă testele efectuate de computer decid că deţinutul este predestinat genetic la violenţă. Aceşti patru cavaleri ai apocalipsei personale a lui Leo sunt extrem de mândri că au parte de “primul Dawson” în carierele lor.

De-a dreptul palpitantă mi s-a părut prezentarea în paralel cu momentul sentinţei, a unei crize însoţită de halucinaţii demonice a lui Robert Piest, în urma căreia, în timp ce Leo tocmai află că este condamnat la închisoare pe Insula Diavolului, adevăratul criminal îşi revine repede şi se simte chiar excelent. Acela este şi momentul când ieşim din sfera bizarului şi reintrăm în realitatea sumbră, iar Leo începe să se panice, nevoit fiind să conştientizeze că urmează a fi închis în cel mai groaznic loc, în ciuda faptului că nu a săvârşit nici 0 infracțiune.

Emblematică este şi lunga scenă în care Robert se află faţă în faţă cu Dawson, discutând chiar amendamentul ce îi poartă numele congresmanului. Trimiterea lui Dawson la ideea de “sânge pur” al celor care prin genetică, arbore genealogic şi format psihic nu au înclinaţii către violenţă, ne reaminteşte că separarea strict binară a întregii populaţii este extrem de nocivă.

Romanul “În sângele tatălui” este o carte care te zdruncină şi naşte multe întrebări. Distopiile de acest gen ne amintesc tristul adevăr că apocalipsa poate lua multe forme, iar natura imprevizibilă a omului, cât şi înclinaţia către o formă de extremism a persoanelor ajunse la putere, se află mereu în centrul ei. Şi oricum, oare câţi dintre noi am trece cu bine testul Dawson? Chiar există oameni perfecţi din punct de vedere moral, care nu ar omorî niciodată nici măcar o muscă?

Către asemenea întrebări, şi nu numai, îţi va zbura mintea în timp ce citeşti cartea lui Ciprian Mitoceanu. Cel mai mult ne pune în dificultate realitatea că mulţi criminali primesc pedepse prea uşoare, iar când tragedia loveşte aproape de tine, poate chiar în familie, nu poti şti dacă nu cumva te vei dovedi un adept al amendamentului Dawson.

Pentru a descoperi în continuare soarta lui Leo, cât şi evoluţia lui Robert, după ce ați citit În sângele tatălui, grăbiţi-vă să puneți mâna pe următorul roman din serie, “Insula Diavolului”

Volumele În sângele tatălui și Insula Diavolului sunt disponibile pe site-ul Crux Publsihing cu o reducere de 25% și transport gratuit! Iar dacă veniți la Comic Con în perioada 27 – 29 mai, veți găsi cărțile și la standul Red Goblin! 

 

Scrie un răspuns