Interviul cu Cezarina Anghilac oferă o perspectivă personală asupra mini-seriei și, mai ales, asupra lumii și personajelor care evoluează în ea. Georgiana și Cezarina au purtat o discuție deschisă și captivantă, aducând în prim-plan ideile și temele ce animă romanul Puțină speranță. Sperăm că această conversație este o ocazie pentru voi, cititorii, să aflați mai multe despre procesul creativ al Cezarinei, sursele sale de inspirație și motivațiile ce stau în spatele poveștii lui Slievi și a tuturor celorlalți.
Georgiana Vlădulescu: Bună, Cezarina, și-ți mulțumesc pentru acest interviu!
Cezarina Anghilac: Bună! Eu îți mulțumesc!
G.V.: Hai să începem cu o întrebare mai uşoară, să intrăm în subiect pe-ndelete. Fireni e o lume destul de întinsă și e alcătuită din numeroase popoare și culturi extrem de diferite. Dacă ai putea merge în vacanță oriunde, unde ai merge ca turist?
Cezarina Anghilac: Cu morbul făcând ravagii în victoratele golșe și munții Sarzei, pe de o parte, și cu negurile violente din Noctia, pe de altă parte, Fireni pare să fie mai degrabă un loc în care te duci să-ți exersezi abilitățile de supraviețuire, decât o destinație de vacanță. Dar, dacă cititorii insistă să călătorească prin acest univers, îi sfătuiesc să se urce într-o ambarcațiune și să nu se oprească până nu ating țărmul insulei Efis, din arhipelagul cu același nume, suficient de depărtată de zona continentală pentru a oferi o oarecare protecție împotriva pulberilor de morb pe care vântul le suflă de colo-colo.
G.V.: Bine că ai menționat morbul, că trebuia să vorbim și despre el. Știu că a apărut în povestea ta înainte să trăim o pandemie globală. Totuși, după experiența reală, a fost ceva ce ți-ai dorit să modifici la morb sau la poveste?
Cezarina Anghilac: Prima reacție la paralela dintre pandemia reală și morbul închipuit de mine a fost una de panică, desigur. Anticipasem deja că se vor scrie multe texte despre pandemie și, deși nu am contestat vreodată rolul și necesitatea acestora, mi-am propus să rezist curentului. Ba, mai mult, m-am ferit cât am putut să citesc literatură pe acest subiect, fiindcă mi-era suficient că, împreună cu apropiații și cunoștințele mele, îl trăiam și îl discutam zi de zi. Ajunsesem la saturație, iar gândul că romanul meu ar putea fi interpretat ca o relatare a pandemiei dintr-o perspectivă fantezistă mi-a cam tăiat elanul. Mi l-am regăsit destul de repede când mi-am dat seama că nu pot arunca la coș munca pe mai mulți ani doar din cauza unei aparente coincidențe nefericite. Zic aparente, căci morbul din „În cercul fiarei” nici măcar nu este transmis de un virus.
G.V.: Mai avem de discutat puțin despre lume, să știi (râde). Și pe Slievi și pe Faruz i-am cunoscut deja în câte o poveste scurtă. Lumea Fireni a apărut dinainte să scrii cele două povestiri sau a luat naștere după, din dorința de a revizita personaje așa faine?
Cezarina Anghilac: Universul Fireni s-a conturat și a crescut de la sine, împreună cu fiecare cuvânt scris sau șters. Din fericire pentru mine, și din păcate pentru textele mele, care ajung să necesite un timp mai lung de rescriere, nu pornesc niciodată cu un plan detaliat, ci doar cu niște idei, pe care le dezvolt și le finisez din „mers”.
Foto: Ana-Maria Straua (AIVImedia.hub)
Cum să ai puțină speranță când ești prins în cercul Fiarei…
G.V.: Acum că am rezolvat și problema morbului, hai să ne ocupăm mai în detaliu de romanul În cercul fiarei – Puțină speranță. Volumul a apărut recent. Celor care nu au apucat însă să îl citească le poți spune (fără spoilere) la ce ar trebui să se aștepte?
Cezarina Anghilac: Protagoniștii pe care i-ați cunoscut (sau urmează să îi cunoașteți) în Promisiuni de sânge vor trece prin noi încercări ca să poată obține, sau nu, ceea ce își doresc. Înainte de a-și înțelege și, poate, de a-și accepta natura duală, de femeie-fiară, Slievi trebuie să confrunte consecințele propriilor ei fapte sângeroase. Novarre Faruz are ocazia să folosească proaspăt descoperitul leac împotriva morbului, însă planul lui intră în conflict cu intențiile unor alte facțiuni. Iar pentru Urza se apropie momentul în care incompetența lui devine tot mai greu de ascuns.
G.V.: Lumea ta e extrem de minuțios construită, de la popoarele diverse și până la felul în care funcționează ziua și noaptea. Cât de mult îți place partea de worldbuilding, comparativ cu restul elementelor unei povești? Și ce anume te inspiră când vine vorba de creat lumi imaginare?
Cezarina Anghilac: Obișnuiesc să îmi închipui variante distorsionate ale realității în care trăim, iar genul fantasy îmi oferă mediul propice de a da formă și credibilitate unora dintre aceste plăsmuiri. Chiar dacă textele mele nu pornesc, de regulă, de la un cadru fizic, ci mai degrabă de la o scenă sau un personaj, procesul meu de scriere implică și imaginarea unor locuri și ființe menite să valorifice potențialul acelor elemente de început. Iar dacă mă refer strict la universul Fireni, cel în care este plasată acțiunea duologiei „În cercul fiarei”, conturarea lui mi-a oferit atât satisfacțiile descoperirii unor tărâmuri necunoscute, cât și toate provocările care țin de coerența și funcționalitatea unei noi construcții, pentru că nu este suficient să inventezi o lume nouă, ci trebuie să te asiguri că toate elementele care o constituie, mai ales cele imaginate, trebuie să funcționeze împreună ca un tot.
G.V.: În multe din textele tale ai personaje care sunt într-o relație strânsă cu natura, cum e spre exemplu Slievi și relația ei cu puii de kirb. Cât de apropiată ești tu de natură, cât de mult te inspiră natura când scrii?
Cezarina Anghilac: Mi-ar plăcea să spun, fără să exagerez, că în natură îmi regăsesc liniștea, creativitatea, sinele și alte concepte la mare căutare, însă, din păcate, ajung prea rar în locurile care îmi rămân lipite de inimă. Locuind într-un oraș, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în diverse clădiri, iar ieșirile în aer liber implică plimbări pe străzi sau prin parcuri. Mult asfalt, ceva gazon, pomi tunși fără milă, boscheți plantați printre borduri și foarte, foarte mult zgomot. Nici urmă de sălbăticie, de natură, de natural. Așa că încerc să mă întorc în natură cât de des pot, iar asta îmi este la îndemână ori de câte ori mă așez în fața laptopului, să scriu.
G.V.: Știi ce urmează acum, nu? (râde). Întrebări despre Slievi, Faruz și ceilalți protagoniști ai mini-seriei.
Cezarina Anghilac: Hai!
La pas prin Noctia, alături de Cezarina Anghilac și personajele ei…
G.V.: Slievi e prinsă între două lumi: cea a oamenilor, care se tem de ea, și cea a Celeilalte, de care ea însăși pare că se teme. Cât de mult te regăsești în povestea ei, cât de mult rezonezi cu faptul că Slievi nu-și găsește locul în lume?
Cezarina Anghilac: Cred că fiecare dintre noi s-a aflat, măcar o dată, în situația de a nu se regăsi într-un anumit context. Sau în mai multe. Pe lângă neplăcerile pe care le aduce această neadecvare, consider că este totuși o etapă necesară, obligatorie chiar, în conștientizarea necesității de a face o schimbare majoră. Cât despre găsirea propriului loc în lume, o văd ca pe un proces care nu se încheie niciodată cu adevărat, căci mediul în care trăim, cu toate aspectele sale, se află într-o continuă transformare.
G.V.: Apropo de personaje, în romanul tău nu avem cu adevărat niciun personaj pozitiv sau negativ, fiecare are propriile motive și complexități și cu toții au propriile calități și defecte. Ce te atrage spre astfel de personaje?
Cezarina Anghilac: Veridicitatea lor. Oamenii reali nu sunt, în esență, nici buni nici răi, ci au, în funcție de conjunctură, câte ceva din ambele valențe. Nu există perfecțiune la niciuna dintre extreme și nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să o fabricăm în literatură, riscând astfel că obținem personaje artificiale, în care cititorii nu se pot regăsi și ale căror acțiuni și motivații ar fi greu de înțeles.
G.V.: Apropo de imperfecțiuni, sarcoptul lui Faruz pare un „accesoriu” ideal în momente tensionate, dar vine la pachet și cu dezavantaje. Tu ți-ai dori unul?
Cezarina Anghilac: Sarcoptul îl ajută pe Faruz să se concentreze pe o anumită misiune, inhibându-i toate sentimentele, reacțiile, gândurile sau amintirile care nu servesc acestui scop. Recunosc că sunt momente când ideea de a obține o armonie aproape perfectă între obiectivele și acțiunile mele mi se pare seducătoare. Să nu mai amân începerea unui proiect până când ajung să mă apropii periculos de mult de termenul lui limită; să nu pierd ore în șir pe rețele de socializare în loc să fac ceea ce mi-am propus pentru ziua respectivă. Apoi îmi amintesc că sarcoptul din universul Fireni este un parazit care își controlează gazda de al cărei cap este atașat, și parcă nu mai sunt așa de entuziasmată să îmi deschid, la propriu și de bună voie, mintea în fața unei entități străine.
G.V.: Dacă tot vorbim de personaje principale și am pomenit deja puii de kirb, cât de mult seamănă ei cu pisicile tale?
Cezarina Anghilac: Mai puțin decât s-ar crede (râde). De la cele trei pisici ale mele le-am împrumutat kirbilor doar caracteristicile evidente: culoarea blănii, denumirea speciei, temperamentul vulcanic (de la senioara Kirb) și numele proprii (de la frații Mioja și Miarys). De altfel, vă asigur că sunt niște feline ca toate celelalte feline de casă, încântate să primească atenție, conserve cu pește și să vâneze, din când în când, câte o muscă.
G.V.: Dacă ai avea cum să scoți un singur personaj din carte și să beți o cafea împreună, pe cine ai alege?
Cezarina Anghilac: Pe Melano, fiindcă vreau să-mi spună cum reușește să fie atât de relaxat după ce a distrus o lume întreagă cu morbul lui.
G.V.: Mda, asta ar fi interesant de aflat (râde). Trecem și la ultima parte a interviului? Scriitoarea și cititoarea Cezarina Anghilac față în față cu literatura, cititorii și viitorul?
Foto: Ana-Maria Straua (AIVImedia.hub)
Cezarina Anghilac: Trecem!
G.V.: Tot recent a avut loc și lansarea romanului În cercul fiarei – Puțină speranță, în cadrul târgului de carte Bookfest. Cum a fost pentru tine?
Cezarina Anghilac: Trebuie să precizez că editura Crux Publishing a organizat o dublă lansare de carte: Stăpânul umbrelor – Zorii războiului de Ana-Maria Negrilă și „Puțină speranță” de subsemnata, eveniment concentrat pe identitatea feminină în literatura fantasy. Ca să fiu sinceră, nu îmi plac evenimentele de la târgurile de carte pentru că adeseori este o hărmălaie de nedescris, totul se desfășoară pe repede înainte, participanții sunt deja obosiți, nevoiți să stea în picioare, în timp ce trecătorii îi tot înghiontesc, în fine, nu aveam așteptări foarte mari. Însă, spre surpriza mea, lansarea a fost nu doar o reușită din toate punctele de vedere (atmosferă, schimbul constant de energie dintre prezentatori și public, tema discutată, spațiul generos în care ne-am putut desfășura), ci și un exemplu pozitiv de lansare făcută în cadrul unui târg de carte. Iar asta li se datorează atât invitaților speciali, Ramona Mihăilă, reprezentantă ANES, dl. Alexandru Mironov și Alexandru Lamba, editoarei Deea Sterea, moderatoarei Iulia Dromereschi, cât și publicului prezent într-un număr foarte de mare.
G.V.: Confirm, lansarea a fost foarte faină. Ceea ce mă duce, inevitabil, la următoarea întrebare. Ne poți dezvălui la ce proiecte literare lucrezi acum? Mai avem lansări în plan? Și sunt curioasă și dacă plănuiește să mai scrii povestiri sau romane plasate în Fireni.
Cezarina Anghilac: Momentan, mă aflu într-o binemeritată, zic eu, pauză de la scris. Asta nu înseamnă, desigur, că nu mă gândesc la proiectele pe care le priveam cu jind în timp ce lucram la „În cercul fiarei”, dar încă nu m-am decis căruia să îi acord întâietate. Probabil că, după ce îmi voi fi încărcat bateriile suficient încât să-mi regăsesc ritmul, voi lucra la un nou roman, despre care vă pot spune doar că va fi diferit de tot ce am scris până acum.
G.V.: Schimb un pic registrul și îți pun o întrebare pe care o pun tuturor, adresată cititorului din tine: ce anume cauți tu la o carte, ce trebuie să conțină ca să te cucerească?
Cezarina Anghilac: Principala mea așteptare de la o carte de ficțiune este să mă țină în priză de la prima până la ultima pagină. Nu caut un stil simplu, cum întâlnim în majoritatea bestseller-urilor, nici vreun stil literar întortocheat, sufocat de metafore și de fraze care se întind pe un capitol întreg, ci un subiect incitant, o intrigă complexă, cu suficiente răsturnări de situație încât să nu anticipez finalul din prima jumătate a textului. În plus, dacă întâlnesc o scenă memorabilă sau un personaj bine construit, sunt cu adevărat mulțumită.
G.V.: Îți mulțumesc, Ceza, pentru această discuție și, știi tu… spor la scris în continuare!
Cezarina Anghilac: Mersi și eu și, da, spor s-avem la tot ce ne propunem!
În loc de încheiere, vă reamintim că ambele romane ale Cezarinei sunt disponibile pe site-ul editurii Crux Publishing și, curând, vor deveni disponibile într-un pachet cu reducere!
