Jocul necromanților ar putea fi cea mai bună carte fantasy cu nevii scrisă vreodată
În noiembrie 24, 2018 | 0 Comentarii

Scriitorul George Cornilă (Arlequine) revine cu un articol despre cel de-al doilea volum din seria Cronici din Voss de Șerban Andrei Mazilu. Despre Anotimpul pumnalelor, George a scris aici. Acum însă e momentul să înceapă Jocul necromanților!

Revenire în Arhipelagul Voss. După Cădere, în toiul Vernalului. Atmosfera densă și povestea încâlcită care ne-au prins în mreje în primul volum. Cadre, întorsături și personaje noi. După năuceala provocată de cea dintâia carte, preaplinul cumulat cu pofta insațiabilă de mai mult, eram curios să văd cum ar arăta un al doilea volum și dacă scriitura se va rafina sau doar se va dilua.

anotimpul pumnalelor serban andrei mazilu

Știam că mulți dintre cei care citiseră visceralul clockpunk Anotimpul pumnalelor ceruseră o continuare și că, de cele mai multe ori, o continuare forțată nu iese bine.

Jocul necromanților însă are aceeași consistență cu a predecesorului său, aceeași forță narativă, aceeași grandoare a scriiturii și a lumii înfățișate. Nu are nimic adăugat din secetă creativă, din dorința de a acumula pagini, din obligația de a duce la bun sfârșit o carte care poate că nu exista în planurile inițiale. De la concepție la execuție, este un exemplu de cum se scrie un sequel.     

jocul-necromantilor-serban andrei mazilu

Pentru mine, un împătimit al poveștilor spuse în jurul focului, deliciul l-au făcut istoriile Arhipelagului, lore-ul care ajută la o înțelegere mai bună a acestei lumi sumbre, a Universului Voss, și de care o astfel de istorie avea nevoie. Deși este un arhipelag, prin urmare limitat ca întindere, grupat, compact, Voss-ul cu a sa lume este atât de vast încât aproape opt sute de pagini nu-l pot epuiza. Avem aici o lume ruptă în lupta dintre echilibru și haos, dintre frumos și urât, dintre bine și rău, dintre viață, moarte și alte stadii ale existenței, desfăcându-se uneori ca o floare, alteori ca o rană.

Ceea ce impresionează la Șerban Andrei Mazilu este amploarea, scara la care scrie, de parcă așterne pe pergament mai multe fraze în același timp. Până și spațiile dintre cuvinte par a nu fi aer, ci o materie solidă sau un clei care unește locuri, ființe și acțiuni.

Atmosfera este atât de bine clădită, încât te apasă și te înconjoară, îi simți pulsul, aerul înecăcios, textura molatecă, rugina și vâscozitatea, de multe ori fără a mai fi nevoie de completări din partea naratorului — mâna îți atârnă de greutatea revolverului, deși nu-ți spune nimeni că e greu, la fel percepi căldura și frigul, ascuțișul sau amarul, pentru că ești acolo, nu confortabil întins pe canapea, doar cu o carte în față.

O lume în care până și moartea pare neputincioasă a servit drept cadru multor creații cinematografice, însă la cum văd eu Jocul necromanților, acesta ar constitui un scenariu de film excelent, însă nu pentru un SF cu zombi, ci un dark fantasy cu nevii —  R rated, desigur —,  și care, tind să cred, le-ar întrece pe toate. Sigur, nu această este miza cărții, însă, citind-o, nu poți să nu te gândești la posibilități. Tema nemorții / nevieții tratată altfel, de fapt printr-o întoarcere la origini.

Aruncăm o privire peste principalele modalități de reanimare a morților: voluntar cu ajutorul științei, printr-un accident nuclear, de un virus sau prin magie neagră (voodoo). De generații, de la Romero, la Snyder, la Boyle, vedem mai mult sau mai puțin aceeași poveste amalgamându-le pe mai toate, poate cel mai puțin pe ultima, esența lor omisă, aproape uitatul izvor.

Strigoii, moroii prezenți în orice folclor stau, evident, la baza modernilor zombi. Deși, ca abordare science fiction, probabil „Războiul Z” al lui Max Brooks nu are concurent în ceea ce privește laitmotivul, ca expunere în notă fantastică Jocul necromanților ar putea fi cea mai bună carte cu nevii scrisă vreodată.

Nu uitați că seria Cronici din Voss este disponibilă cu reducere și transport gratuit prin curier numai până pe 10 decembrie!

Scrie un răspuns