Continuând într-un ritm clockpunk pe hârtie și un ritm aproape diavolesc în viața reală, autorul Șerban Andrei Mazilu ne-a surprins plăcut terminând, așa cum a promis, romanul Jocul necromanților, continuarea mult-apreciatului său volum Anotimpul pumnalelor.
Prima carte din universul Voss s-a terminat cu un aparent succes al forțelor binelui, nu? Ei bine, în Jocul necromanților aflăm că răul adevărat nu se afla la suprafața arhipelagului, ci ascuns în adâncurile catacombelor. Invocat de către adepții lui, nu puțini la numar, marele Turek revine pe tărâmul oamenilor, dornic peste măsură să îi înrobească într-un perpetuu întuneric și chin, sfidându-l pe însuși Thanos, cel ce menține echilibrul viață-moarte prin Corbii săi.
La trei luni de la pierderea regelui, căderea baronilor și eliminarea negoțului cu tutun ce menținea economia într-un oarecare echilibru, arhipelagul este dominat de haos, mai ales în binecunoscutul cartier Perque. Bandele de nelegiuiți s-au înzecit, iar Serviciul Secret abia își revine după trădarea fostului general Quentin Pepperpot. Nici Miliția nu se descurcă foarte bine cu menținerea ordinii căci acum, deasupra tuturor, încep să își facă simțită prezența și, mai ales, influența, locotenenții lui Turek – cei patru necromanți, dușmani declarați ai Creației însăși.
Aceștia par întrupările celor mai întunecate și cumplite aspecte ale omului, reprezentanții de seamă a tot ce urâm mai mult. John Taft este supranumit și Sculptorul, însă el nu își clădește creațiile din piatră sau lemn, considerând însă trupul feminin un material mult mai interesant. Un psihopat cu sânge rece, Taft este modelul omului de afaceri lipsit de scrupule ce manipulează totul, de la politica de stat și până la cel mai obișnuit negustor, pentru a-și atinge scopurile malefice. Ulfmar Kay îi este devotat orbește lui Turek și va face orice pentru a-l impresiona, influențând bunul mers al Imperiului și urzind planuri demne de un geniu al crimei.
Tânăra și nemiloasa Yvette von Erikson, creionată precum un ecou al contesei Mequette, pare a-i depăși pe amândoi în ambiție. Nefiind neapărat credincioasă stăpânului Turek, Yvette are propriile sale planuri și strategii de a obține puterea. Ezrah Rimm, necromantul în care Turek are cea mai mare încredere, reprezintă modelul fanaticului religios și însetat de sânge – și știm cu toții unde poate duce un astfel de devotament.
În fața acestor forțe ale răului, Serviciul Secret, condus acum de Cassius Rho, mai are câțiva oameni cheie ce se opun amenințării demonice a lui Turek: fostul ministru al Științelor Moon Lillycatcher, inventatorul Camden Maud, ingeniosul doctor Salt și Daelin Dawson, fost medic legist (pe care am cunoscut-o în povestirea Misterele din Sparktower din antologia Metamorfoze), cinicul inspector de Miliție Franco Baudelaire și alte câteva personaje familiare. Cu toate acestea, adevărata lor speranță o reprezintă Corbii lui Thanos.
Sau poate doar puțin… De la Cădere, Aendo și Jessah au devenit prizonierii lui Turek, îndurând chinuri inimaginabile, ce nu păreau a avea sfârșit. Dar însăși setea de putere a întunecatului Turek Marteen le va oferi cheia salvării, iar cei doi se vor alătura Serviciului Secret și celorlalți eroi, pornind un adevărat război pentru a înlătura ghearele morții întinse nesăbuit de mult peste lumea oamenilor. Lor li se va alătura și York, iar în Jocul necromanților îl vom regăsi pe tânărul Corb mai matur, însă la fel de blând și dornic să îi ajute pe cei mai puțin puternici. În călătoria sa înapoi în Arhipelag, pentru a se alătura celorlalți Corbi, York face cunoștință cu fermecătoarea Sarifa din Port-au-Lis, care, asemeni multor altor personaje, poartă cu sine un cumplit secret.
Supuși torturilor, înfruntând nu doar moartea, ci ceva mai înfiorător decât atât, prietenii noștri trebuie din nou să își adune toate resursele strategice și militare, să știe unde să ducă o luptă, când să se retragă și ce alianțe să formeze pentru a reuși să elimine amenințarea lui Turek planând asupra arhipelagului precum un vultur flămând în căutarea prăzii.
Andrei Mazilu descrie scenele de acțiune cu aceeași abilitate cu care Aendo mânuiește pumnalele. Învelit în straie cernite pătate de sânge, romanul Jocul necromanților este unul deosebit de captivant și datorită îndemânării scriitorului de a dezmorți limba română prin stilistica sa încântătoare. În același timp, vom descoperi multe despre istoria Corbilor, a Arhipelagului și totodată a dinastiei Voss. Noile personaje le completează din plin pe cele pe care le cunoaștem deja, atmosfera romanului ne farmecă încă de la primele rânduri, scenele de acțiune nu ne lasă să respirăm, iar finalul, desigur, ne face să așteptăm cu entuziasm al treilea roman din serie.
Plin de suspans la tot pasul, cu un romantism firav înțesat în lugubrul existenței din Voss, Șerban Andrei Mazilu ne oferă prin Jocul necromanților o continuare seducătoare a volumului Anotimpul pumnalelor și o carte care cu siguranță îi va încânta pe toți fanii autorului.
