Lenore Arras, mai fascinantă ca niciodată
În martie 8, 2015 | 0 Comentarii

oliviu-craznic-ceasul-fantasmelor

În anul 2013, scriam în EgoPHobia despre Lenore Arras că este ”dincolo de păreri, recenzii și gânduri”. Rămâne și acum o povestire unică în peisajul literar românesc, prin idei, atmosferă și tonalitate. Și iată că acum Lenore este din nou în centrul atenției tuturor, pentru că ea deschide colecția de povestiri Ceasul fantasmelor, invitându-ne să pășim în lumea fascinantă creată de Oliviu Crâznic.

Mi-e aproape imposibil să fiu imparțial și obiectiv în ceea ce-l privește pe Oliviu Crâznic; încă de la al său roman de debut “…și la sfârșit a mai rămas coșmarul”, am fost absolut fascinat de stilul lui, de vocabularul bogat, adecvat și utilizat cu eleganță, de demersul curajos întru ceea ce înseamnă Gotic – o inițiativă mai mult decât lăudabilă (și încununată cu success) a unui scriitor care, la vremea respectivă, promitea mult, iar astăzi îmi depășește cu mult așteptările.

“Lenore Arras” este dincolo de păreri, recenzii, gânduri de amator… și, fără a flata gratuit autorul, admit ca mi-este foarte greu să redau în cuvinte atmosfera în care Oliviu aruncă cititorul, convins fiind că îl nedreptățesc prin imposibilitatea de a-i oferi laudele pe care, pe bună dreptate, le merită. Modul în care el răpește cititorul, apelând la gândurile personajului-povestitor, la simțurile acestuia, înecându-l lent (dar adânc) în acea lume fantastică și neînduplecabil-întunecată al cărui zeu-creator este, surprinde și impresionează nu doar fanii genului, ci pe oricine alege să-i fie tovarăș de drum.

“Lenore” este pentru mine, nu întuneric, ci absența luminii: sursele (din care Oliviu permite calic evadarea unei raze ici-colo) sunt puține, dar excelent alese, astfel încât ele conturează – exact cât este necesar – personajele și decorul, balansând cu talent ceea ce cititorul percepe cu ceea ce el ar trebui să perceapă. Povestea te capturează – în acel ritm alert, convingându-te că și tu, alături de eroul lui Crâznic, trebuie să te grăbești, să-ți îndeplinești misiunea finală – între tragedia greșelilor trecutului trăite în coșmarurile prezentului, și senzatia de perpetuă panică, pe care-o împărtășești cu personajul principal în fiecare pagină.

Tărâmul din “Lenore Arras” este pictat în negru și, indiferent cât de ninse i-ar fi meleagurile, umbrele omniprezente tronează indestructibile pe tot parcursul poveștii. Avem de-a face cu un Noir în cea mai pur-distilată formă, adaptat cu măiestrie temei gotice, astfel că până și apariția fugitivă a sângelui / rănilor (și autorului nu îi este teamă să fie descriptiv în acest sens) se manifestă imaginativ mai mult sub formă de smoală, un negru închis, gros, decât sub cea a obișnuitului roșu aprins. În acest cadru, Oliviu face uz de un vocabular versatil și flexibil, popular chiar, ce pare a fi desprins din folclorul acestei lumi pe care și-a imaginat-o. Personajul-povestitor nu te eliberează o clipă, monologându-și istoria și acțiunile într-un limbaj complet personal, determinând cititorul să uite efectiv că are de-a face cu o operă de ficțiune; “Lenore” pare un jurnal trist, sinistru, al unui erou pe care George Martin l-a uitat undeva departe, dincolo de Zid – spun “pare”, fiindcă e scrisă într-o notă indiscutabil originală, ce nu permite autorului a fi confundat cu un altul. Prezența unor teme cunoscute în literatura terror / horror nu afectează deloc experiența parcurgerii poveștii, în timp ce Oliviu le atinge într-un mod inedit, într-o viziune ce nu poate fi decât a lui.

Citește întreaga recenzie a povestirii Lenore Arras pe EgoPHobia și nu uita că te poți bucura de întreaga colecție Ceasul fantasmelor de Oliviu Crâznic beneficiind de transport gratuit la orice comandă!

Scrie un răspuns