matrix stefan bolea theoria
Matrix, rezistenţa şi românii – fragment Theoria (Ştefan Bolea)
În ianuarie 12, 2017 | 0 Comentarii

Fragment din volumul Theoria de  Ştefan Bolea (Dr. Filosofie, Drd. Litere) – colecţie de eseuri de filosofie a culturii.

stefan-bolea-theoria

Figura post-modernă a rezistenţei este Neo, personajul extrem de popular din Matrix. Faptul că în partea doua a trilogiei figura sa este trunchiată pe epistema unei anomalii sistemice (conversaţia cu programatorul-şef, un fel de Dumnezeu) sau în partea finală este trecut prin Oedip-ul lui Sofocle, nu este lipsit de sens. Lyotardian, este felul modernităţii târzii de a se juca cu psihanaliza şi cu miturile; deleuzian, figura anarhică a forţei striate este pusă în scenă cu toată ambivalenţa super-eroilor. Pe de o parte vulnerabilitate (ia decizii umane, preaumane), pe de alta, intuiţie iresponsabilă (care „modelează” destinul).

Ar putea fi imaginate două forme de rezistenţă în societatea noastră. Prima este cea a rezistenţei „paşnice” prin ignoranţă. De cele mai multe ori, românii au fost identificaţi de observatorii străini ca servili. Ei confundau probabil servilismul cu amabilitatea şi cu un fel de bun simţ suspect, al celui care din timiditate nu spune exact ceea ce ar vrea să spună. Una din caracteristicile noastre perene este tocmai această neangajare, care nu ţine de servilism ci de adiaphoría remarcată de Nietzsche în toate formele de nihilism. Este postura simulantului perfect (un fel de „I don’t care” perpetuu), care ne-a permis să supravieţuim în situaţiile când a trebuit cu adevărat să fim servili (Imperiul Habsburgic, Imperiul Turcesc, Imperiul Rus, etc.). Această formă de rezistenţă pasivă era naturală sub aceste imperii şi nu avea o componentă morală.

Cealaltă imagine a rezistenţei este mai puţin „budist-europeană” şi mai degrabă occidentală, preluată de noi în reprise-urile istorice când am avut şansa să fim occidentali (generaţia 1927, generaţia 2000 plus). A manifesta o rezistenţă radicală, a fi de stânga în sensul anarhismului cultivat al lui Foucault, Deleuze sau Culianu (anti-psihiatrie, gândirea nomadă, anomie) este destul de riscant, gândindu-ne la faptul că trăim într-o cultură fundamentată pe contra-revoluţia din 1989. Cred că esenţiale sunt următoarele întrebări deschise: În ce măsură putem fi azi marxişti şi nu comunişti? Cât din Troţki, Artaud sau Maiakovski putem asimila fără a degenera într-un (alt) instrument de control? În ce măsură este posibilă (artistic şi nu politic) o epistemă a prerevoluţiei perpetue?

Fragmentul face parte din capitolul Prerevoluţia perpetuă (2005), Ştefan Bolea, Theoria, partea I. φ, pag. 7.

Scrie un răspuns