Descrierea cărții

Delirul încapsulat, primul volum al seriei Cartea cu scoarțe de argint, ferecate, ne invită să ne alăturăm unor personaje memorabile, iar împreună cu ele să luăm parte la o aventură steampunk pe cât de palpitantă, pe atât de amuzantă. Din Gorena și până în Insulele Ducofer, însoțiți de savanți (mai mult sau mai puțin nebuni), agenți secreți, doamne din lumea bună, lorzi și academicieni, mecanoizi și mașinării dotate cu inteligență și limbaj, vom călători purtați pe aripile fanteziei autorului. Nu vă uitați derringer-ul acasă, căci unele aventuri pot fi… periculoase. Și nu lăsați deoparte nici batistele cu care o să vă ștergeți lacrimile de râs, pentru că unele personaje sau situații par desprinse direct din operele lui Terry Pratchett.

Delirul încapsulat: O carte steampunk românească, o perlă rară

We’ve got a steampunk revolution

We’re tired of all your so-called evolution

We’ve darted back to 1886

(Abney Park)

Undeva în adâncurile SF-ului, neașteptat, am găsit o perlă rară, o carte steampunk românească. Entuziasmul meu a crescut până la lună și acolo a rămas, de la prima pagină, până la ultima. Vorbesc despre Delirul încapsulat al lui Florin Pîtea, primul volum din seria “Cartea cu scoarțe de argint, ferecate”, titluri impresionante cu conținut pe măsură.

Romanul este într-un format atipic, capitolele sunt de fapt povestiri și nuvele cu subiect diferit, însă cu personaje comune, fiecare asumându-și un rol secundar sau principal, după nevoile firului narativ. Avem parte de un serial steampunk în scris, iar personajele sunt memorabile și excentrice – genul pe care ti-ai dori foarte tare să le cunoști sau să lucrezi alături de ele.

Mai exact, să pui la cale bazele telefoniei mobile împreuna cu dr. Victor Rammstein, să călătorești cu scopul de a destabiliza o națiune alături de agentul Bon d’Age, sau să participi la prima partida de badminton, un sport proaspăt inventat de către nimeni altcineva decât Lady Badminton, care, de altfel, inventează și internetul, veți vedea voi cum.

Acestea sunt doar câteva dintre personajele ce populează romanul. Îi vom mai întâlni pe Pălărierul Nebun – dar vindecat –, pe Jean D’arc Electrique, pe contele de Tuna Sandwich, o mecanoidă cu aspect revoluționar, toți la fel de pestriți precum le este și numele. Povestea cu mecanoida, botezată de către dr. Rammstein Fecioara de Fier Forjat, este preferata mea.

Cei doi încearcă să fugă de creditorii savantului, însă printr-o întâmplare nefericită numai mecanoida reușește să urce la bordul navei ce o va conduce în portul Nuyi Bayi. Acolo este inițiată de Tatae-sana în lupta cu arcul, ceremonia ceaiului, dar și în artele parțiale (sic), în timp ce savurează niște tsuykutsa și câștigă un război – toate acestea pentru a se putea întoarce să își salveze stăpânul din ghearele creditorilor.

Ceea ce atrage atentia in mod deosebit la această carte steampunk românească este jocul vivace cu cuvintele. Autorul surprinde în fiecare povestire prin inventivitatea calambururilor, atmosfera creată este amuzantă și prietenoasă, iar momentele în care te vei surprinde pufnind în ras vor fi dese.

Deși ca specie literară aparține unei nișe bine definite, Delirul încapsulat nu se adreseaza doar fanilor steampunk. Mai mult, romanul ajută la relaxare (indiferent de vârstă și de preferințe de lectură) și favorizează o detașare totală de lumea în care trăim.

Societatea goreniană, aflata în plină revoluție industrială, așa cum este imaginată de autor, pare scoasă din joben, însă stilul  nrativ este dinamic și foarte viu.

Repede vei fi atras în intrigile și problemele personajelor, iar la final vei căuta peronul 9 ¾ de la gară și formularul-tip pentru a te înscrie în “Clubul pentru explorări și experimente” din care fac parte personajele principale, pentru a trăi și a te avânta și tu prin Gorena, creându-ți propria aventura călătorind într-un zeppelin împreună cu un mecanoid ce poate vorbi.

Sper că mulți dintre voi ați citit deja această superbă carte steampunk românească. Și dacă nu, ce mai așteptați?

Fragment din volumul Cartea cu scoarțe de argint, ferecate – Delirul încapsulat

La ora şase, când contele de Tuna-Sandwich urcă la bordul Zeppelinului plumbuit, însoţitoarea îi ieşi în întâmpinare cam târziu şi cam în grabă. Jobenul îi stătea strâmb pe cap, iar din coc îi scăpau câteva şuviţe. Contele îi aruncă o privire oarecum mirată, dar nu comentă.

– Bună seara, Excelenţă, şi bine aţi venit! spuse tânăra.

– Bună seara, Jessie! Bon d’Age a ajuns?

Jessie încuviinţă din cap.

– A ajuns, Excelenţă! Mai devreme decât mă aşteptam, dar a ajuns.

– A, bun! Atunci, putem decola, zise contele. Transmite-i comandantului că vom zbura spre Ifeno, te rog, iar stewardului să ne servească cina în sala de mese la ora şapte!

– Sigur, Excelenţă!

Contele trecu pe lângă însoţitoarea de bord şi porni pe culoar, înspre cabina lui. În urma sa, rulă un mecanoid care ducea două valize din piele de viţel.

Câteva momente mai târziu, mecanoidul rulă afară din nacelă. Uşa se închise după el. Rampa se retrase, iar Zeppelinul plumbuit decolă.

La ora şapte, în sala de mese, stewardul îi conduse la locurile lor pe comandantul dirijabilului, care purta o uniformă albă impecabilă, şi pe agentul Bon d’Age. După câteva clipe, intră în sală contele de Tuna-Sandwich, iar cei doi se ridicară de la masă pentru a-l saluta. Câţiva muzicieni atacară o partitură discret, în surdină.

Stewardul începu să aducă platouri cu aperitive.

Contele ridică un pahar cu gin şi apă tonică în care înotau două feliuţe de lămâie subţiri, aproape transparente.

– În onoarea Maiestăţii Sale Imperiale!

– În onoarea Maiestăţii Sale! răspunseră comesenii la unison.

Contele luă un şervet de pe masă, îl despături şi îl aşternu pe piept, cu un colţ bine îndesat sub gulerul cămăşii.

– Domnilor, bine aţi venit pe Zeppelinul plumbuit! le spuse comandantul.

– Mulţumesc, zise Bon d’Age.

– Cum vom călători spre regiuni tropicale, interveni contele, există riscul să vă-mbolnăviţi  de friguri. Ca urmare, vă sfătuiesc să consumaţi gin cu apă tonică pe parcursul zborului.

Îi aruncă o privire complice agentului secret, după care îşi urmă propriul sfat, trăgând o duşcă zdravănă din pahar.

– Exclusiv în scop profilactic, preciză comandantul.

– Fireşte, întări Bon d’Age.

Nu se lăsară rugaţi şi se ospătară cu brânzeturi, cu mezeluri afumate, cu măsline verzi şi cu icre, toate stropite din belşug cu gin.

– Şedinţele-astea de comitet îmi provoacă o foame teribilă, mărturisi contele de Tuna-Sandwich ceva mai târziu, pe când stewardul lua de pe masă aperitivele. Dacă în sesiunile deschise ale Parlamentului, cu jurnaliştii de faţă, avem un dialog al surzilor în care vorbim împreună şi ne-nţelegem separat, în şedinţele de comitet parc-am fi la piaţă. Fiecare vot are-un preţ. Ne târguim. Mai dă unul, mai lasă altul, mai cedăm o concesie ici ca să câştigăm o favoare colo, după care, cum-necum, trece proiectul de lege, iar a doua zi o luăm de la capăt în plen cu peroraţiile pe marginea următorului proiect.

Stewardul le aduse peşti gătiţi la cuptor, în sos alb, cu garnitură de cartofi natur şi lămâi tăiate în sferturi, după care le turnă în pahare vin alb, sec.

– Democraţia are un preţ, presupun, spuse comandantul.

– Ba bine că nu! întări contele. La urma urmei, cineva trebuie să acopere cecurile pe care le semnează Bon d’Age în stânga şi-n dreapta cu-atâta largheţe.

Se apucă, metodic, să desfacă peştele şi să îi scoată şira spinării.

– Asta ca să luăm un exemplu la-ntâmplare, adăugă el gânditor.

Bon d’Age zâmbi strâmb pe când, cu furculiţa şi cuţitul, îşi deschidea la rândul său peştele din farfurie.

– Mai multe treburi se rezolvă cu aur şi argint decât cu plumb, replică el.

– Bine, disperaţii ăia din Oveko par croiţi să rezolve totul cu plumb, spuse contele, cel puţin de vreo două-trei secole-ncoace, dar norocul nostru e că-şi fac mai mulţi duşmani, în fiecare deceniu, decât sunt în stare să-nfrângă şi să subjuge.

– Precum şi faptul că Oveko e aşa departe de Gorena, adăugă comandantul.

Contele de Tuna-Sandwich îi aruncă o privire aprobatoare.

– Drept e. Slavă Celor de Sus pentru asta! Să fi fost şi noi o ţară de la Marea Bl d’Bq, ne-am fi trezit cu ovekienii pe cap una-două, fie c-aveam chef de ei, fie că nu. Ca Andava, bunăoară.

– Şi mai apucam să facem revoluţie industrială din părţi, comentă agentul secret în timp ce storcea un sfert de lămâie deasupra peştelui desfăcut.

– A, garantat! Uită-te la regatele războinice de la sud de Bl d’Bq! Când nu se luptă-ntre ele, se bat cu ovekienii, de nu mai apucă să construiască şi ei, acolo, cât de cât ceva. O industrie, o…

– Excelenţă, interveni comandantul, dacă popoarele dimprejurul Mării Bl d’Bq şi-ar dezvolta propria industrie, cui i-ar mai vinde arme şi muniţii trusturile din ţările avansate?

– Adevărat. Dac-ar fi să ne bazăm doar pe industria civilă sau pe consumul intern, am umbla rupţi în coate, zise contele.

– Pe când aşa, de câte ori porneşte Oveko un război, începem şi noi livrările neoficiale către o nouă piaţă de desfacere, spuse comandantul dirijabilului, afişând un mic zâmbet de mulţumire.

– Deşi, judecând după ce scriau gazetele de dimineaţă, remarcă Bon d’Age, de data asta Oveko a adunat o adevărată coaliţie împotriva Andavei, care e-o ţară cât un timbru.

– Dragul meu, îl asigură contele, coaliţia aceea o să se destrame imediat cum o să capituleze Andava, pentru că ştim cu toţii că obiectivul ei este ocuparea Strâmtorii Liwi! Însă strâmtoarea nu poate fi stăpânită decât de-o ţară, nu de mai multe simultan.

– De acord, însă pornirea ostilităţilor ne-ar atrage şi pe noi într-un conflict armat cu Oveko şi cu aliaţii săi, spuse agentul secret. Ori, tocmai asta a căutat să evite jumătate de secol Maiestatea Sa Imperială, aib-o în pază Cei de Sus, şi gorenienii n-au avut decât de câştigat de pe urma acestei politici înţelepte.

– Da, admise contele după ce înghiţi o bucăţică de peşte, pacea asta îndelungată ne-a adus prosperitate.

– Parţial pentru că ne-am străduit din răsputeri să ţinem deschise rutele comerciale internaţionale, spuse comandantul.

– Şi parţial pentru că ne-am străduit şi mai abitir să-i învrăjbim pe adversarii noştri unii împotriva celorlalţi, adăugă Bon d’Age cu un zâmbet fin.

Se şterse la gură cu şervetul, sorbi din vinul alb, după care începu să se înfrupte din peşte.

– De data asta, învrăjbirea adversarilor nu pare să mai dea rezultate, remarcă pe un ton meditativ contele de Tuna-Sandwich.

– Depinde de abordare, ripostă agentul secret.

– Aveţi o metodă nouă pentru învrăjbirea inamicilor? întrebă neîncrezător comandantul dirijabilului.

– V-aş spune, replică Bon d’Age cu seriozitate prefăcută, însă ar trebui să vă omor după aceea.

Comesenii râseră pe înfundate.

– Ciudat cum, deşi dumneata tensionezi discret relaţiile internaţionale, iar Lady Badminton le detensionează într-un mod destul de vizibil, totuşi vă-nţelegeţi de minune la întrunirile clubului nostru, spuse contele.

– Ce-ar mai detensiona dumneaei dacă n-aş tensiona eu din când în când? întrebă cu nonşalanţă agentul secret.

– Am auzit că sportul acela inventat de dânsa devine din ce în ce mai popular, menţionă comandantul.

Contele de Tuna-Sandwich sorbi din pahar, după care încuviinţă încet din cap.

– Şi rachetele de badminton se vând ca pâinea caldă, preciză el. N-or fi chiar aşa profitabile ca puştile cu chiulasă mobilă, dar de la zi la zi primim mai multe comenzi.

Bon d’Age lăsă tacâmurile pe farfurie şi întinse mâna după pahar. Terminase de mâncat peştele.

– Măcar de-ar ţine moda jocului de badminton mulţi ani de-acum înainte! E o scuză mai bună decât altele pentru călătoriile în străinătate.

Contele îi aruncă o privire întrebătoare.

– Cea cu pictorul peisagist care întâmplător îşi pune şevaletul în preajma fortăreţelor din alte ţări s-a cam fumat, explică agentul. Plus că, pentru pictură, chiar trebuie talent, şi nu toţi suntem Pascin Villard. În schimb, ca s-alergăm cu racheta după un fluturaş, iar după partidă să facem un dagherotip de grup, parcă e mult mai simplu.

– După părerea unora, Pascin Villard nu e talentat, ci un impostor, spuse comandantul pe un ton care se dorea a fi rezonabil.

– De acord, replică Bon d’Age, Villard a fost şi este controversat. L-am amintit numai pentru că s-a tot discutat despre el în ultima vreme, nu pentru că i-aş admira în mod deosebit lucrările.

– Controversat la Academia de Arte Frumoase din Ytrik, interveni contele în timp ce stewardul strângea farfuriile şi aducea pahare cu coniac, scrumiere şi ţigări de foi. Restaurantele şi cafenelele din Gorena se-ntrec să-i cumpere şi să-i expună picturile.

– Sunt ţipătoare, Excelenţă! opină comandantul dirijabilului.

– Sunt mai vii şi mai intense decât pânzele-acelea terne pe care le preferă zaharisiţii ăia de la Academie, ripostă contele. De altfel, dacă n-ar fi insistat conservatorii, profesorii de la Arte n-ar fi primit în veci locuri în Camera Lorzilor. Măcar cei de la Magie Aplicată le-au primit pe- ale lor pe merit.

– Poate cu o excepţie sau două, strecură Bon d’Age.

Contele clătină din cap.

– Poate n-ar trebui să crezi chiar tot ce spune Cecily. Cert e că cei de la Academia de Magie Aplicată mai experimentează, mai eşuează, mai au câte-un succes, mai fac câte-un progres, fie el şi accidental, în vreme ce ăia de la Arte doar strâmbă din nas la toate tehnicile, perspectivele, culorile şi compoziţiile pictorilor cu adevărat creativi.

– Cu siguranţă, începu comandantul, încercând să pară sigur de sine, că membrii juriului Expoziţiei –

– …O să fie daţi uitării peste-un secol, ripostă contele de Tuna-Sandwich, în vreme ce pânzele lui Pascin Villard vor fi –

Secundul sosit în grabă, îşi drese vocea, iar contele se întoarse către el şi lăsă fraza neterminată.

– S-a întâmplat ceva? se interesă comandantul aeronavei.

– Îngeri de zăpadă, explică pe un ton scăzut secundul.

Lăsându-şi pe masă ţigările de foi şi paharele de coniac de care abia dacă se atinseseră, contele şi agentul secret se ridicară, atrăgându-şi priviri mirate din partea muzicienilor şi a stewardului. La rândul său, comandantul dirijabilului se ridică şi le adresă un zâmbet liniştitor.

– Domnilor, nu e cazul să vă deranjaţi! Vă puteţi continua în tihnă conversaţia. Echipajul aflat sub comanda mea e perfect pregătit pentru a face faţă unor asemenea situaţii.

– N-am nici o îndoială, replică bătrânul conte. Însă nu se iveşte prea des ocazia să dau piept cu îngerii de zăpadă…

– Ar putea fi riscant, Excelenţă! adăugă secundul.

– Chiar contez pe asta. Că, dacă doream conversaţii agreabile la căldurică, aş fi rămas la dezbaterile din Camera Lorzilor. Mergem, Bon d’Age?

– Mergem, sigur că mergem, replică agentul secret.

Îşi încheie redingota până sus şi îşi luă jobenul din cuierul de lângă intrare.

– Totul e să ne mai şi întoarcem, adăugă Bon d’Age ca pentru sine.