Rocker în România atunci și acum (Soldați ai terebentinei)
În ianuarie 20, 2017 | 0 Comentarii

În anul 2015, scriitorul orădean Răzvan Coloja publica la editura Crux Publishing romanul Soldați ai terebentinei (ficțiune transgresivă), despre care criticul literar Dan-Liviu Boieriu spunea că este o carte care, cu puţin noroc, poate deveni un roman-cult al celor care nu vor să uite mirosul de scenă încinsă, de ghete grele, de geacă de piele. De libertate, after all. 

Fragmentul următor face parte din romanul Soldați ai terebentinei (pag. 40 – 42) și ne oferă doar o mică introducere în viața rockerilor români de la începutul anilor 90 așa cum a trăit-o și simțit-o autorul pe pielea lui.

***

Când ai părul lung şi eşti băiat, în tramvaie, oamenii se vor retrage din jurul tău. La început imperceptibil, ca şi cum ar fi găsit un loc mai bun de sprijin la două scaune distanţă. Apoi schimbând locul de dinaintea ta cu unul aflat la doi metri mai încolo. Nimeni nu vrea să recunoască, dar mai toţi preferă să se ţină la depărtare. Imperceptibil, împrăştii pureci, molime, le transmiţi viruşi letali prin însăşi existenţa ta. Într-o eră în care televiziunea a creat cinci generaţii de voyeur-i, nimeni nu vrea să se uite prea mult la tine, la contrastul dintre barba nerasă şi pletele care-ţi cad pe umeri.

Ceea ce înveţi rapid este cum e să te simţi defect. Fără rost. Inutil societăţii.

Bocancii îţi urlă prin puzderia de sandale cerute de căldura verii, tricoul întunecat atrage razele soarelui răspândind transpiraţie. Fără să-şi dea seama, unii încep să se uite la antebraţele tale, căutând urme de tăieturi. Cicatrici drepte şi paralele, pistrui lăsaţi de ace de unică folosinţă, încălzite la foc de lumânare. Orice urmă de abuz care ar motiva aspectul tău fizic şi – implicit – atenţia sporită la mediul lor înconjurător. Să nu care cumva să le furi din poşetă, să nu le pipăi interiorul buzunarelor în căutare de mărunţiş.

razvan-t-coloja-soldati-ai-terebentinei1

Intri într-o cafenea şi se face linişte în timp ce te aşezi la masă. În acele secunde necesare ocupării unui scaun şi scăpărării brichetei, opt-nouă perechi de oameni tac la unison şi te analizează. Unii prelung. Alţii pe furiş. Şi cu toţii cad de acord că prezenţa ta acolo nu este absolut necesară. Iar tot ceea ce poţi să faci este să-i ignori, să te prefaci că ceilalţi nu există. Să te aşezi confortabil cu coatele pe tăblia mesei şi să aştepţi până ce chelneriţele se vor certa între ele în camera din spate, care dintre ele să-ţi ia comanda. Iar când în cele din urmă una va apărea şi te va întreba ţâfnoasă ce anume vrei, poţi să faci o pauză stânjenitoare înainte de a-i răspunde.

Declari spiritul de frondă.

În alte dăţi te plimbi pe stradă şi vei auzi din spate cum doi se vor enerva teribil când vor vedea că nu ai sâni şi trăsături feminine. Cumva, ca să-şi acopere greşeala, cel mai la îndemână mod pe care îl vor găsi va fi să te înjure.

Vei fi de vină pentru modul înşelător în care-ţi porţi pletele.

Vei fi de vină că i-ai făcut să agite testosteronul degeaba.

Vei fi de vină pentru toate acele fete care i-au ignorat de-a lungul anilor. Vei fi întruchiparea tuturor femeilor cu şolduri atrăgătoare care nu au răspuns glumelor imbecile, a celor care nu vor ajunge niciodată în patul lor. Vei deveni cel mai la îndemână mod de a-şi striga disperarea singurătăţii. Aşa că te uiţi peste umerii lor ca şi cum ai fi văzut ceva în depărtare şi pleci mai departe.

Declari nepăsare.

Al doilea lucru pe care-l înveţi când ai părul lung este că ai devenit trimisul Satanei pe Pământ. O spune tricoul tău cu însemne întortocheate; o spune pentagrama scrijelită pe coperta albumului pe care-l porţi pe spate. O spune ceva din atitudinea care-ţi permite să-ţi porţi părul desfăcut când toţi ceilalţi îl poartă tuns scurt, decent. O spune asocierea ta cu AC/DC, Metallica, Satyricon. O spun cuvintele englezeşti pe care omul de rând le poate descifra fără să fie nevoie să cunoască o limbă străină: ”Sympathy for the Devil”, ”Fuck Me Jesus”, ”Legion”.

Când ai părul lung, nu trebuie să porţi o cruce întoarsă în gât ca să fie evident că te închini forţelor întunecate ale unui abis religios bizar. Porţi culoarea întunericului pe tine, bocanci milităreşti, lanţuri.

E îndeajuns.

Traversezi strada drept de spate, soarele încălzindu-ţi tricoul până ce întreg coşul pieptului îţi ia foc. Faci paşi mari, gânditor, faci paşi mari şi dai de un semafor la capătul căruia trebuie să aştepţi răbdător culoarea verde-crud. În jurul tău, ceilalţi îşi menţin respiraţia în piept. Stau rigizi şi privesc direct în faţă.

Nu exişti, nu eşti acolo. Sunt în jocul acela de-a baba-oarba prin care nu trebuie să te caute. Un de-a v-aţi ascunselea în care nu trebuie şi nu ai cum să te ascunzi, pentru că nimeni nu va veni să te dibuiască. Şi în acele clipe îţi poţi permite să le cânţi. Să începi să murmuri ”Killing In The Name Of” sau un vers din Massive Attack, orice se potriveşte ca o mănuşă situaţiei. Le cânţi ca să le spui că eşti conştient de ignoranţa lor, le murmuri din gâtlej lucruri pe care doar tu eşti pregătit să le înţelegi. Apoi îţi afunzi mâinile în buzunare şi calci pe zebră, lăsându-i în urmă.

Din când în când, unul mai tânăr se va intersecta cu tine prin parcuri. Se va opri la cinci metri în faţa ta, va aştepta să treci pe lângă el. Ca să te poată studia, ca să-şi afirme cu putere dezaprobarea, ca să-ţi demonstreze că ceea ce reprezinţi este tot ceea ce dispreţuieşte în lume. Şi cu cât te apropii mai mult de el, cu atât îţi rămâne mai mult să te întrebi dacă va încerca să te lovească odată ce ajungi în dreptul lui ori doar te va privi fix, cu faţa rigidă şi sprâncenele încruntate.

Declari relaxare.

Şi da – vei lua pumni uneori. Din senin, cineva, undeva, se va apropia de tine şi-ţi va lovi cu sete falca. Fără motiv, fără un avertisment în prealabil. Este modul lor de a-şi manifesta furia faţă de muzica pe care o asculţi, faţă de modul de viaţă pe care l-ai ales. Într-o zi vei trece pe stradă, vei trece de un colţ de clădire şi vei simţi în secunda următoare un val de ceaţă inundându-ţi moalele capului. Poate un pumn, poate un picior ridicat la nivelul bărbiei. Poate vor fi doi sau mai mulţi, şi unul te va ţine de braţe în timp ce al doilea îţi va muta falca cu un cap în gură bine direcţionat. Şi în acele clipe înveţi să râzi de ironia vieţii. Cu durerea pulsând între măsele, cu limba transpirând mici şiroaie de sânge şi buza despicată la bază, vei învăţa să-i întrebi dacă asta e tot ceea ce pot face.

Declari sarcasm.

***

Puteți citi continuarea acestei radiografii sociale și psihologie în romanul Soldați ai terebentinei. Întrebarea care, însă, se impune, este în ce măsură s-au schimbat lucrurile din anii 90 și până acum – dacă s-au schimbat cumva…

Scrie un răspuns