Pe data de 27 aprilie, în Statele Unite, Scoția și Marea Britanie se sărbătorește Ziua Poveștilor. Fie că acestea sunt citite din cărți sau spuse din amintiri, poveștile sunt la loc de cinste în această zi. Ce am fi fără basme, mituri, legende și istorii care ne-au făcut inimile să bată în copilărie și care acum ne țin treji nopți întregi, incapabili să punem jos volumul pe care îl citim? Am ales astăzi să sărbătorim și noi Ziua Poveștilor alături de un scriitor român care are prea puțină nevoie de prezentare: Oliviu Crâznic.
Cu texte premiate național și internațional și cu un volum de colecție care este încă un bestseller pe piața de carte românească (Ceasul fantasmelor), Oliviu Crâznic s-a remarcat nu numai ca scriitor, ci și ca critic și consilier editorial. Așa că astăzi l-am luat pe Oliviu la întrebări despre povești, atât în calitate de cititor cât și de scriitor…
Oliviu Crâznic: Bună! Nu mi se spuneau povești în copilărie – nu în sensul tradițional. Basmele, de pildă, nu au făcut niciodată parte din viața mea, cel puțin nu într-un mod semnificativ. Când eram foarte mic, mi se citeau romane sau fragmente de roman – în principal de către bunica mea, Olga Luca. Winnetou (K. May) și capitolul Lupii roșii din Copiii căpitanului Grant (J. Verne) au fost printre primele asemenea „lecturi”. Am mai fost învățat, de la bun început, să evit (chiar să disprețuiesc, lucru care mi-a prins foarte bine, pentru că am învățat să respect viziunea auctorială și dreptul de a afla „tot adevărul și numai adevărul”, nu o variantă „ciuntită”, după gustul altora, a acestuia) variantele prescurtate ale cărților, „adaptate” pentru copii. Tot bunica mea îmi citea (sau îmi rezuma) rubrica Incredibil, dar adevărat a revistei Magazin și îmi povestea un fel de anecdote – întâmplări inedite trăite, auzite sau citite.
OC: Cronologic, au avut impact asupra mea volumele de aventuri și cele polițiste, apoi cele gotice și apoi cele SF. Printre cărțile care m-au marcat, la începuturi, în afară de cele menționate deja, s-au găsit Regina Margot, Doamna de Monsoreau și După douăzeci de ani (Alexandre Dumas), Cavalerii Pardaillan, Epopeea dragostei și Crimele familiei Borgia (Michel Zevaco), Chemarea străbunilor, Dragoste de viață și Lup Larsen (Jack London), Un studiu în roșu și Lumea pierdută (Conan Doyle), Ultimele șase minute, Unde se avântă vulturii și La sud de Capul Java (Alistair MacLean), Omul invizibil (H.G. Wells), Răbdarea timpului (John Brunner), ulterior Carmilla (Sheridan LeFanu), Monstrul din prag (H.P. Lovecraft), Noaptea căpcăunilor (Keith Laumer), Dune (Frank Herbert), Parcul Jurasic (Michael Crichton), Salem`s Lot (Stephen King). De ce? Pentru că sunt povești despre oameni obișnuiți în împrejurări neobișnuite.
OC: Da, îmi cream povești în imaginație și, de asemenea, le povesteam prietenilor. Multe erau, însă, variante ale poveștilor pe care le citisem (a se vedea mai sus), de aceea nu mă gândeam, în mod serios, să devin scriitor.
OC: Am început să citesc singur foarte devreme, cu mult înainte să merg la școală. În ceea ce privește așternutul poveștilor pe hârtie: exceptând fragmente și poezii, am scris în liceu două volume dintr-o dramă (pe care poate o voi rescrie și o voi publica, la un moment dat) și o reinterpretare a unei cărți de M. Crichton (care nu merită rescrisă, a scris-o Crichton mult mai bine)… Cam atât, din câte îmi amintesc acum. Apoi am debutat – în 2010, cu romanul gotic/vampiric …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, scris și publicat la îndemnurile și cu încurajarea unei prietene apropiate, care mi-a și „pozat” pentru unul dintre personaje.
OC: M-au influențat în primul rând stilistic. În special scriitorii gotici și cei de „capă și spadă” și-au pus amprenta asupra scrierilor mele. De la Crichton și MacLean am învățat anumite tehnici narative moderne. În general, m-am ferit să reinterpretez teme, motive, personaje literare, preferând să îmi găsesc inspirație în istorie și în realitate. Desigur, influențe (fie și inconștiente) au existat, totuși; la urma urmei, caracterul mi-a fost modelat, în primul rând, de ce am citit.
OC: Nu le construiesc, propriu-zis. Mai degrabă le relatez, doar – ele se „petrec” pur și simplu, undeva, în interiorul meu, având o viață proprie. Acesta este și motivul pentru care mă opun oricărei schimbări editoriale, chiar și uneia mărunte: povestea așa este, nu se poate schimba, ar deveni falsă. Aș putea spune că există și o parte de „construcție” în etapa de revizuire, când mă documentez pentru a mă asigura de corectitudinea celor scrise și când finisez scriitura din punct de vedere stilistic. Este partea cea mai neplăcută a scrisului și unul dintre principalele motive pentru care nu pot să fiu prolific – etapa respectivă nu poate fi „sărită” și nici nu îmi face vreo plăcere să o parcurg.
OC: Probabil Lenore Arras, Pivnițele Palatului Charron, Imora, Mascarada învinșilor, Transport periculos și Edana Rose. Pentru că nu sunt povești dezvoltate în jurul unor idei, ci povești dezvoltate în jurul unor personaje extraordinar de complexe și de vii, deosebit de dragi mie: Ferrin, Arthur, Lenore, Imora, comandantul Ellys, Ermengaarde și Edana.
OC: Poveștile pe care le citim sau pe care le spunem ne formează caracterul. Sunt decizii dificile pe care le-am luat în viață și pe care, aproape sigur, nu aș fi avut tăria să le iau, dacă nu știam că trebuie să o fac – și trebuia să o fac, pentru că așa citisem în cărți. Totodată, poveștile ne oferă, în afară de forță și de îndrumare, și informații. Din exact aceste motive, poveștile ne ajută să avem o viață mai frumoasă și să fim mai buni – dacă sunt poveștile potrivite.
OC: Toate sunt poveștile vieții mele – și ale vieților cunoscuților mei. Cum ziceam, mă inspir mult din realitate, chiar dacă, desigur, o transfigurez artistic.
OC: Simpatic, nu știu dacă este vreunul dintre personajele mele. Sunt oameni care trăiesc într-o lume ostilă, cu care se află în permanentă luptă. Desigur, sunt îndrăgostit de Ermengaarde (zâmbet). Antipatic? În mod surprinzător, nu prea am personaje negative în scrieri (cel puțin nu unele care să conteze, eventual doar pioni neînsemnați pe tabla de joc a destinului), nu sunt unul dintre acei autori care se străduiesc să creeze „ticăloși memorabili” (aceasta fiind una dintre caracteristicile scrierilor mele). Printre excepții, s-ar număra demonolatrul Conrad Lorenz, dar și acesta este un personaj… absent (numeroasele personaje absente constituind o altă „marcă personală”). De obicei, (anti)eroii creați de mine se confruntă cu forțe extraumane copleșitoare, reacționând mai bine sau mai puțin bine sub influența acestora, ori sunt așezați pe poziții ostile unii față de alții de către soartă.
De pildă, în Transport periculos, îl avem pe comandantul Ellys, care nu știe despre prizoniera lui altceva decât că este o infractoare a cărei prezență îi pune pe toți în pericol de moarte; de cealaltă parte a baricadei, o avem pe Ermengaarde, a cărei singură vină este că trebuie să își apere viața. În Lenore Arras, tatăl luptă pentru a salva sufletele copiilor săi și pentru a proteja ținutul pe care îl are în grijă, iar fiul nu vrea decât să o răzbune pe cea pe care a iubit-o cel mai mult pe lume și care a murit nevinovată. Cum ai putea să alegi „bunul” și „răul”, când protagoniștii înșiși nu au posibilitatea de a alege ceea ce sunt?…
OC: În calitate de cititor, mă interesează în primul rând mesajul poveștii. Dacă mesajul nu este unul valid (sunt utilitarist și umanist, ca formație filosofică), povestea nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. În calitate de critic, mă interesează în primul rând stilul, după care vin pilonii poveștii, toți la fel de importanți: decorul, personajele, trama.
OC: Prin coline și neguri!, volumul al treilea al Drumului spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea. În paralel, mai citesc povești clasice, pentru studiul la care lucrez de câțiva ani încoace, Fantasticul delimitat.
OC: Imperiul minciunilor: O poveste cu Ermengaarde (un mic roman, aflat, de ceva vreme, în neplăcuta etapă de revizuire).
OC: Mulțumesc și eu și lectură plăcută tuturor!