Scriitorii și cititorii de literatură fantasy au noroc de imaginație; unii o extrag aproape alchimic din ei înșiși, iar ceilalți o absorb fără să se sature vreodată de ea. Pentru clarificare, imaginația nu e o proprietate a minții, cum ar zice dicționarul sau psihologii lumii reale, ci magie curată și, probabil, de asta spunem că orice carte are farmecul ei.

Așa că nici scriitorii, nici cititorii nu au cum să se mire când or să afle că acum un an cam pe vremea asta am primit o invitație cel puțin bizară.

Curioasă din fire, nu am putut să rezist tentației, așa că m-am prezentat unde am fost chemată și am dat de niște porți lucioase, unde m-a întâmpinat un… motan vorbitor.

Motanul înțepat, Cartea cu scoarte de argint, ferecate – Motorul de căutare (Florin Pîtea) (c) Tudor Popa

Chestia asta poate că nu ar fi fost atât de ciudată, majoritatea cărților fantasy conțin creaturi mai simpatice sau mai înfricoșătoare, iar multe porți sunt păzite în mod normal de vreo creatură cu blană, cu solzi, cu tentacule… Mă gândesc la Materiile întunecate ale lui Philip Pullman, Cronicile din Narnia ale lui C. S. Lewis, ciclul Earthsea al Ursulei K. Le Guin, ca să nu mai zic de întreaga opera a lui Tolkien, printre altele.

Pe de altă parte, eu pur și simplu nu mă așteptam să întâlnesc un motan care vorbește.

Și am răspuns mecanic la bună ziua, iar el, pentru că înțepenisem în loc de uimire, s-a uitat la mine de la înălțimea stâlpului pe care stătea cu coada stufoasă înfășurată în jurul picioarelor, apoi m-a întrebat de ce nu intru odată.

Și am intrat.

Fireni – Kirbi, sarcopți și alte fiare fantastice, iar ăsta este numai începutul

Primul pas a fost măsurat. Practic, nimerisem într-o pădure extraordinar de ciudată. O pasăre negricioasă și-a agitat cilii în zbor și, din tufele care străluceau sub stropi de lumină, a sărit s-o înhațe un fel de pisoi argintiu, cu labe enorme și ochii ca mierea, care nu semăna defel cu motanul de pe stâlpul porții. N-a prins-o.

Îmi plac pisicile, dar nu când au gheare atât de mari, așa că am socotit că e bine s-o iau înapoi și să cer explicații. Ca orice om mare, poate pot să nu mă ciupesc să mă trezesc când mi se adresează o făptură cu patru picioare, dar păsări cu cili și pisici cu blană de argint chiar nu mai întâlnisem.

În spatele meu însă, nici urmă de motan. Doar o palisadă pe care n-o văzusem de afară și în ea o gaură cât o monedă, prin care am zărit, ațintit spre mine, un ochi. Mă cerceta, probabil curios, cineva de dincolo. N-am apucat să zic nimic, că poarta s-a deschis și cineva m-a tras înăuntru. Pe sub ea se strecurau deja fuioare negricioase de ceață. 

– Nu se umblă pe afară la vremea asta, m-a certat.

Un animal imens, cu botul întunecat și blană roșie ca focul, încerca să-i ciugulească umărul.

Vulpure – Seria În cercul fiarei (Cezarina Anghilac) (c) Alina Voinea

Dacă n-ar fi avut pe spinare o pătură cum se pune noaptea pe cai, probabil aș fi urlat de spaimă. Apoi am văzut omul mai bine. Am înghețat.

Pe capul lui, ușor lăsat într-o parte din pricina greutății, pulsa o ființă respingătoare, cu spinarea plină de cruste. Dar omul nu părea deranjat. În cărțile fantasy totul e posibil, mi-am spus. Trebuie că am nimerit într-o poveste sau două (cam de groază, așa). Apoi mi-am făcut curaj:

– Nu doare?

– A, nu. E sarcoptul meu.

Sarcopt – Seria În cercul fiarei (Cezarina Anghilac) (c) Alina Voinea

Nlithia – Magie pură, tot felul de creaturi, dar, mai ales, povești despre prietenie

N-am apucat să-l întreb mai multe, pentru că mi-a atras atenția un zgomot ca un fâlfâit de aripi și ceva albastru s-a arătat în văzduhul unei lumi pe care nu am putut-o descrie decât ca fiind epic de fantastică.

Personaje din seria Baladele Nlithiei (mardeiași din Osa) (Mircea M. Țara) (c) Alina Voinea

– Ce-i ăsta? Că pasăre nu-i!

Cum nimeni nu mi-a răspuns, m-am întors pe jumătate spre omul care îmi vorbise, doar că, în locul lui, în mijlocul piațetei stăteau acum doi indivizi dubioși, unul înalt și unul mai scund.

Amândoi mă priveau în așa fel încât primul reflex a fost să-mi pipăi buzunarele. Al doilea, să mă feresc de creatura care s-a hotărât să facă lumină scuipând un evantai de foc peste capetele noastre.

– Nici liliac, râse cel mai scund.

– Hai mai bine să guști un rubin cumsecade. Noi așa dezlegăm pe aici limbile.

– Și pungile.

– Mai taci!

Am făcut un pas discret înapoi și am nimerit poarta. E inutil să spun că nu mai era nici urmă de palisadă, dar când niște necunoscuți te îndeamnă la băut la ora stingerii și în aer planează un dragon albastru, e bine să o ștergi pe oriunde se poate.

Dragonul Blu – Seria Baladele Nlithiei (Mircea M. Țara) (c) Alina Voinea

Voss – O lume dark fantasy năucitoare, populată de asasini și creaturi terifiante

Doar că n-am nimerit înapoi în pădure și, de fapt, nici nu mă mai așteptam să ajung vreodată în locul de unde am pornit. Eram într-un arhipelag impresionant, în burta boltită a unei clădiri din piatră de culoarea cenușii ude, brăzdată de dâre vechi de ceva ce ar fi putut fi rugină, dar la fel de bine se putea să fi fost sânge.

Mi-am strâns pe mine haina cum am putut mai bine și m-am încumetat să pășesc în întunericul gros, care duhnea a subteran și a moarte. Un vaier ca din străfundul blestemat al pământului mi-a înghețat vinele și am văzut tăciunii care mă năpădiseră din toate părțile, în salturi demonice.

Vârc – Seria Cronici din Voss (Andrei Mazilu) (c) Alina Voinea

Cu colții rânjiți, creaturi nevii și fiare infernale se apropiau de mine. Cu un salt meșteșugit, de care nu m-aș fi crezut în stare, m-am pomenit cu degetele agățate de tavan, iar chepengul de care mă atârnasem cedă sub greutatea mea și îmi deschise o neașteptată cale spre acoperiș.

Cadiz – Un oraș art-deco, în care Pirovingianul lui Ruan Freejoy e aproape cea mai puțin stranie vietate

O mână mă apucă de umăr și mă trase prin deschizătura îngustă. Ceva ca un șarpe i se răsuci bărbatului pe brațul cu care împinse la loc capacul metalic, iar negustorul de antichități mă privi cu ochi portocalii. În circumstanțe obișnuite poate m-aș fi speriat, dar deja văzusem destule. Eram doar curioasă unde o să mă ducă toate astea.

Pirovingianul – Confesiunile domnului Freejoy (Andrei Mazilu & Andreea Sterea) (c) Alina Voinea

–  Dacă ai nevoie de un loc unde poți să-ți recapeți puterile, îmi spuse cu un aer pe jumătate zeflemitor, poți să mă urmezi.

Am dat din cap cu neîncredere, iar el și-a aranjat mai bine reverele înalte. Misterios.

– Sper că îți plac pisicile.

– Depinde cât sunt de mari… Sau dacă sunt sau nu vorbitoare…

El mă privi din cap până în picioare, apoi dădu din umeri.

București – Care ascunde și el un strop de magie și niște animale fantastice, dacă știi unde să le cauți

Cămila – Diluvium (George Cornilă) (c) Alina Voinea

A fost de ajuns să clipesc. Dispăruse. Cerul zorilor se aglomera sub o lună gălbuie ca un obraz tras de boală. Dintre norii adunați unul într-altul a scăpărat fulgerul ca dintr-un amnar, iar pe jos, pe caldarâmul plin de glod vechi și uscat, căzură primele picături de ploaie.

Fiecare picur se lipea de praful drumului doar ca să fie sorbit cu lăcomie, până când, cu seceta potolită, să se facă noroi și șanțurile să dea pe afară. Curgea ploaia ca uitată de Dumnezeu, pe cale, pe zidurile reci ale târgului, pe cele două cocoașe ale animalului de povară cu bot lătăreț, legat laolaltă cu caii și pe creștetul și umerii mei, acum leoarcă.

M-am uitat împrejur cu gând să mă adăpostesc undeva, sub vreo streașină. Apoi mi-am dat seama că lângă mine se făcuse lumină și parcă se oprise și ploaia. Dincolo de ușa deschisă se auzea trosnetul molcom de flăcări în vatră, iar nasul mi-a dat de veste că s-ar putea să primesc o cafea. Am ridicat ochii și am citit:

CRUX

Dacă vrei să intri pe toate porțile, deschizăturile și chepengurile prin care am trecut eu vreme de un an și să te bucuri (sau să te înfricoșezi) de aventuri și creaturi fantastice, vezi mai jos: