Înțelegem că este greu și frustrant să stăm acasă vara aceasta. Nu vă vom spune să nu fiți supărați că vremurile ne sunt împotrivă și nu putem vizita toate acele locuri fabuloase pe care le-ați pus pe lista destinațiilor de vacanță. Dar, ca întotdeauna, există o soluție: cititul! Așadar, în cadrul campaniei #StaiAcasăȘiCitește, avem pentru voi un articol din seria Cărți de citit în vacanță care se ocupă de 5 locuri fantastice pe care le poți savura cu ochii minții dacă citiți seria Cronici din Voss de Șerban Andrei Mazilu.

Dacă ai auzit până acum de seria Cronici din Voss, intuiești deja că Arhipelagul nu este chiar locul cel mai potrivit în care să îți petreci vacanța, cartierele lui semănând mai mult cu favelele braziliene decât cu stațiunile de pe litoralul spaniol.

Cel puțin, în districtul Perque nu e bine să te aventurezi după asfințitul soarelui dacă nu vrei să te întâlnești cu bandele de răufăcători care mișună pe străduțele desfundate. Cu toate acestea, o scurtă plimbare prin Perque te va ajuta să înțelegi mai bine intriga romanului și să te apropii de personajele pe care vei ajunge să le iubești sau urăști la final. Dacă te încumeți, o pereche de pumnale sau unul din Corbii lui Thanos pe post de ghid turistic nu or să îți strice.

Perque se prezenta groaznic în zori şi la apus, asemeni unui bețiv zdrenţăros ce ar face o plecăciune stângace şi batjocoritoare în faţa imperatorului Septimus: rânduri de case schilodite îşi etalau verzui şi nestingherit faţadele înverzite a mucegai, unele mortal rănite de explozii şi cutremure, cu grinzi gata să decoleze spre cer şi bolţari de granit suspendați în periculoase exerciţii de echilibru la înălţime. Zeci de coşuri şi furnale se ridicau şi ele spre podurile suspendate Esper şi Highday, precum mâinile leproşilor care cerşeau pasional îndurarea zeilor şi lorzilor (totuna!) în timpul celei de-a doua Molime Cenuşii. Canalele luceau chimic, poluate multicolor, superbe în felul bizar al fascinaţiei dependenţilor de Hex halucinogen pentru curcubeie. Iar ei, oamenii – sau ceea ce Aendo presupunea că sunt oameni – erau doar gogoloaie de ţărână şi scrum, împinse de instinct în drumul lor spre fabrici, abatoare, şantiere navale, bordeluri sau alei întunecate, unde-şi urmau rutina otrăvitoare – fără cuget şi fără protest.

Doar câţiva, cei norocoşi şi ambiţioşi, își derulau traseul matinal spre ascensoarele sinistre, montate pe Esper şi Highday, oferindu-se a fi înghiţiţi de gurile lor uriaşe de fier forjat, pentru a fi purtaţi ulterior spre paradis, spre platformele suspendate unde aristocraţia trăia într-un cu totul alt decor. În grădinile lor bogate, în sălile de bal şi saloanele de lectură, unii lorzi puteau petrece o viaţă întreagă fără să arunce o privire dedesubt, unde nu doar Perque, dar şi Whitegate, Amberstone şi Noss se înecau în fum cleios de cărbune, în boală, corupţie şi sărăcie exasperantă, având drept indicativ de calitate şi imbold spre mai bine doar vilele insulare de la periferie, unde câţiva din baronii tutunului îşi savurau autoclaustrarea.

Dar dincolo de ceea ce era vizibil, o altă societate coexista în semi-secret cu asta; sub adăpostul întunericului, vârcii invadau locuinţe, devorând în unele nopţi zeci de amărâţi, în timp ce culte păgâne de demenţi şi psihopaţi – supravieţuitori ai Molimelor – venerau entităţi necurate şi se desfătau în orgii şi ritualuri de-un sadism legendar. Şi dacă aceste două primejdii nu ar fi terifiat suficient populaţia locală, se zvonea că sub cele patru insule brăzdate de zeci de canale, sub labirintul de tunele dedicate sistemului sanitar, exista vechiul oraş al cărui nume se pierduse în timp, unde ar fi vieţuit monstruozităţi antice.

Zvonurile însă rămâneau doar zvonuri, făcând amuzamentul nobilimii şi adăugând totodată încă o grijă pe lista de superstiţii, dar pungaşii şi escrocii din Perque şi Noss păreau nişte novici pe lângă celulele organizate de hoţi şi asasini ce erau cât se poate de reale. Aendo ştia asta, pe lângă multe alte secrete ale oraşului terestru, în timp ce şi ele îl ştiau pe el.

În caz că nu știai, orașul Perque este inspirat din orașul Dunwall din jocul Dishonored (1), unul dintre jocurile favorite ale lui Andrei Mazilu și o sursă importantă de inspirație pentru volumul Anotimpul pumnalelor.

Dacă vrei să afli mai multe despre romanul Anotimpul pumnalelor (Cronici din Voss I), îți recomandăm să citești și articolul semnat de scriitorul George Cornilă – Anotimpul pumnalelor – O lume care îți umple toate cotloanele minții.

Peisajul din Anotimpul pumnalelor nu e pitoresc deloc în această zonă, așa că îți recomand să vizitezi cartierul Whitegate și, mai ales, districtul Fairhaven – dar pentru asta trebuie să termini primul roman și să te apuci de Jocul necromanților, continuarea seriei.

Al doilea volum i-a fost solicitat în mod expres lui Andrei Mazilu pentru că cititorii au vrut să petreacă mai mult timp în universul Voss și să afle mult mai multe detalii despre istoria și mitologia acestuia. De aceea, Jocul necromanților (una dintre cele mai bune cărți fantasy cu nevii scrise vreodată), asemenea unei baghete magice, dă la o parte ceața industrială ce sufocă Arhipelagul și invită cititorul fie pe tărâmuri complet noi, fie în zone ale cartierelor deja cunoscute din Anotimp.

Ce trebuie să înțelegi este că Imperiul Voss este mult mai vast decât te-a lăsat autorul să înțelegi în primul volum, așa că acum a venit vremea să îl explorezi în detaliu.

1. Fairhaven – dacă ai fi vrut să vezi vara aceasta Praga sau Viena

Savanții imperiali, așa cum bine se știa, fuseseră primii cărora li se permisese să încerce fermecatul tutun. După rezultatele spectaculoase, împărăteasa Lissandre, cunoscută ca prețuind estetica, insistase – de dragul dezvoltării culturale – ca și artiștilor să li se acorde șansa să își demonstreze calitățile augmentate de planta aceea specială. La ordinul ei, Fairheaven îi adunase pe primii astfel de vizionari, devenind în scurt timp o oază a frumosului într-un spațiu predominant industrial. Mulțumită lor, insula-cartier nu era împânzită de cuburi de beton și fier, ci își etala, prin majoritatea clădirilor, fațadele boeme. Districtul, desigur, era un minunat produs al imaginației arhitecților vremii, cărora nu li se refuzase nici un moft.

Bulevardul Seguistella, de exemplu, ar fi confirmat și celui mai sceptic kayleighan că Imperiul era într-adevăr centrul cultural al lumii cunoscute. Arcade strălucitoare de cupru legau blocurile, hotelurile, vilele maiestuoase și localurile colorate, toate împodobite cu chipuri turnate ale celor mai de seamă indivizi ai vremii și zeci de felinare oranj. Peste ele, terasele se lungeau din trupurile construcțiilor mai înalte, conturate în linii sensibile, păstrând în mare parte o tematică sferică. Fundația balcoanelor era arcuită și fie cercul sau curba își făceau apariția în ornamentele exterioare, susținute de reprezentări în piatră sau metal ale unor bărbați, semnificând truda muritorului ce duce în spinare greutatea întregii lumi.

Jocul necromanților este una dintre acele cărți de citit în vacanță care are darul de a te plimba prin tot felul de locuri ciudate și interesante – de cele mai multe ori periculoase – cu intenția clară de a te face dependent de călătorii și aventuri.

Hei, dar nu ți-ar plăcea o croazieră pe oceanul Fringe ca să vezi și alte zone din jurul Arhipelagului? Dacă te îmbarci alături de York și Sarifa, s-ar putea să ai parte și de o aventură cu… pirați!

2. Insulele Kayleigh (colonie a Imperiului Voss) – dacă vara asta voiai o excursie în Tunisia sau Maroc

…Port-au-Lis fierbea în amiază, absorbind în bolţarii lui galbeni fierbinţeala pe care deşertul palid o revărsa peste oraş. Părea o jucărie neterminată, ale cărei piese nu fuseseră asamblate, înălţând clădiri complicate peste zidurile diagonale ce îi întăreau malurile abrupte. Ascensoarele greoaie mugeau ruginit, obosite de necontenita pendulare verticală între pontoanele portului şi citadelă, făcând totodată ca puţurile lor de siliciu semitransparent, ranforsate de cadre din fier cenuşiu, îndoit spre a reprezenta tulpini cu bulbi ovoizi, să vibreze melodios. Pe alocuri, răsărea câte un stâlp al telegondolelor maronii, ce îşi purtau precum nişte dromaderi aerieni pasagerii de-o parte şi de cealaltă a Golfului de Aur.

La acea oră teribilă, doar Bazarul era animat, în timp ce majoritatea localnicilor ştiau să se ascundă prin crâşme şi ceainării, hidratându-se cu zemurile fructelor locale, pe care patronii învăţaseră să le ferească de arşiţă în răcoarea pivniţelor. Aici, în sufletul capitalei, economia nu mergea decât în ascensiune, dezvoltându-se înspăimântător cu apariţia fiecărei noi urbe-satelit; şi chiar dacă regatul Kayleigh, din ziua următoare, ar fi fost sărăcit de jumătate din producţia internă, veniturile ar fi fost prea puţin afectate. Nu doar vecinii selendari, ce sălăşluiau în fortăreaţa lor din pustia Mathras-ului, îşi deversau argintul pur în inima Bazarului, dar şi naţiile învecinate, ce refuzau să traverseze Fringe-ul pentru a se tocmi cu lacomii vossieni. Port-au-Lis era, fără îndoială, inima comerţului în lumea cunoscută şi, cu toate că sângera profit în favoarea Arhipelagului (şi, tehnologic vorbind, era cu o generaţie în urma acestuia), asigura un nivel de trai net superior celui din inima Imperiului.

E bine să știi că insulele Kayleigh și Roth au fost vag menționate în Anotimpul pumnalelor, dar abia în Jocul necromanților ai ocazia să le vezi cu ochiul liber și să le explorezi mai în detaliu. 

Dar deja ți-e prea cald ca să vizitezi bazare orientale, nu îți plac excursiile în deșert și vrei să te retragi la umbră, să te răcorești și să te relaxezi? Poate ai chef inclusiv de un târg de carte, de științe și de meșteșuguri organizat în inima unei oaze de verdeață? Atunci este cazul să îți iei un bilet către Amberstone!

3. Amberstone – dacă Italia era pe lista destinațiilor tale favorite anul acesta

Jardin Ravisant ar fi fost, într-un univers netraumatizat, în care pacea și armonia nu ar fi părut utopice, poate cel mai frumos complex rezidențial din întreaga lume. Proiectul îi aparținuse amantului împărătesei Harmonie, soția celui de-al doilea Septimus, și fusese realizat dintr-o încăpățânare sănătoasă, doar pentru a le aminti aristocraților –  proaspăt mutați în cartierele lor luxoase de deasupra – că și muritorii de rând puteau realiza lucruri spectaculoase.

Clădirile ce alcătuiau complexul, unite prin punți arcuite, pasaje largi și ascensoare strălucitoare, se asemănau unor sere cu tavan boltit, revelându-și scheletele atent ornamentate prin pereții aproape în întregime din sticlă, divizați doar de o țesătură de oțel fin. Menținerea curățeniei fusese, așa cum oricine își putea închipui, un adevărat coșmar. Arhitectul, însă, adăugase ulterior – finanțat, bineînțeles, generos de sponsorul său „anonim” și asistat de inginerii vremii – o platformă mobilă pe un sistem impresionant de șine, cu ajutorul căruia spălătorii de geamuri se puteau deplasa vertical și orizontal, acoperind toată suprafața construcției. Cu toate că imperiul trecea prin serioase încercări, Jardin Ravisant rămânea totuși în picioare și, mai mult decât atât, foarte activ, căci ce mai rămăsese din elita vossiană își găsise adăpost aici.

În afară de Fairhaven în Whitegate și o parte mai „răsărită” a Perque-ului, acesta era singurul loc în care iubitorii frumosului se puteau simți în largul lor. Pe lângă vilele supraetajate, cu grădinile lor prețioase, pe lângă omniprezentele lucrări din bronz – fie statui grijuliu realizate pentru a întruchipa personalități sau personaje celebre, fie creații de artă modernă – și chioșcurile în nuanțe de fondante, complexul includea două săli de spectacole, două muzee, librării, o bibliotecă impresionantă și un pavilion larg, disponibil tuturor celor ce doreau să își prezinte (și să își vândă) creațiile. Cel din urmă corp era, de fapt, un târg permanent deschis și găzduia indivizi talentați din întreg Arhipelagul, de la bucătari inventivi, căutând oportunități de angajare, până la savanți trăsniți, care încercau să își comercializeze aparatele care mai de care mai nebunești.

Ceea ce trebuie să înțelegi despre această zonă a insulei Amberstone este faptul că este unul dintre puținele locuri din Imperiul Voss în care chiar poți respira aer curat și te poți bucura de spații verzi, cultură și estetică.

Jocul necromanților este una dintre acele cărți de citit din sfera fantasticului întunecat care se joacă excelent cu contrastele și paradoxurile. Într-o lume dominată de întuneric și corupție, Jardin Ravissant apare ca nefiresc în peisajul vossian, dar nu neverosimil. Ca în orice aglomerare urbană, există încă unele refugii pentru cei care caută un pic de liniște și un pic de frumusețe nealterată de politică, violență și corupție.

Te simți aventuros și vrei ceva mai mult decât orășele fermecătoare, giuvaere orientale sau oaze de relaxare ascunse în peisaje urbane? Ai curaj să călătorești SUB ARHIPELAG?

4. Catacombele de sub Voss – dacă cele de sub Paris îți sunt încă inaccesibile

Granitul de sub tălpile ei devenea moale, transformându-se treptat în nisip și nămol, pe măsură ce Savannah se adâncea în întunecimea cavernelor de sub Arhipelag. Erau puțini cei care se avântaseră atât de mult aici, unde Răul nu era doar o născocire a minții, născut din teama ancestrală de întuneric, ci reverbera în tremurul adierilor călii, apăsând sufletul celui rătăcit. Și totuși, dintre rarii exploratori, cam toți ajunseseră să realizeze că acele peșteri înghițiseră rămășițele unei prime civilizații, aceea de dinainte de epoca Voss, înainte poate și de Anotimpul Ceții.

Chiar secta lui Turek își găsise adăpost în ceea ce părea a fi unul din templele misterioasei societăți de sub cartierul Whitegate, pe când structura de marmură și arhitectura acestuia amintea de poarta din nordul insulei. Doar Assermore știa o parte din istoria secretă a insulelor, dar hotărâse să nu dezvăluie nimic, lucru ce nu o surprindea, dar nici nu o frustra pe vrăjitoare; trecând pe lângă ruinele care răsăreau nenatural între stalagmite și din solul umed, realiză că nici ea, în locul lui, nu ar fi împărtășit asemenea secrete. Ceva îi spunea că cele patru insule fuseseră, cu mult timp în urmă, o singură bucată de pământ, iar catastrofa ce îl fisurase avea o directă legătură cu asasinii lui Thanos.

Însăși acea profundă senzație de neliniște, teama din ungherele imaginației, îi sugerau că temnița străvechilor demoni era aproape. Poate chiar sub cizmele ei! De ar fi ciocănit în podeaua pietroasă, oare i-ar fi răspuns? Cugetul îi era nesigur. Era, însă, convinsă că inima aceea neagră, carcera personală a lui Ramadash, încerca să o corupă pe deplin; devenise din ce în ce mai grea, iar umărul pe care ținea tolba începuse să o doară mocnit. La început fusese doar o părere, dar acum putea jura că auzea șoapte prelingându-se în aerul stătut și că haloul felinarului său abia mai reușea să străpungă umbrele. Fiori electrici îi alergau pe brațe, pe umeri și pe șira spinării, iar un sentiment de disperare o încerca la fiecare pas. Întreaga ființă îi cerea să se oprească, dar știa că dacă ar fi poposit și i-ar fi permis întunericului să îi închidă pleoapele cu o mângâiere, probabil că nu ar mai fi părăsit niciodată acele grote.

Atât în Anotimpul pumnalelor cât și în Jocul necromanților, catacombele și grotele de sub arhipelag sunt explorate de autor în detaliu. Trebuie să știi și că sunt populate de creaturi de coșmar, nemorți, vârci, fanatici religioși aflați în permanență într-o transă hipnotică, violentă și nefirească, demoni străvechi și necromanți ce înfăptuiesc ritualuri sângeroase și sacrificii umane. Mulți și-au pierdut mințile și viețile în aceste catacombe, așa că te sfătuiesc să te gândești de două ori înainte să cobori acolo.

Un alt lucru pe care trebuie să îl înțelegi despre seria Cronici din Voss este că lumea explorată, deși este destul de cuprinzătoare pe orizontală, este creată în esență pe vertical. Dacă la suprafață vei putea explora insulele și coloniile Imperiului Voss, sub arhipelag se află o cu totul altă lume, cu alte reguli și alte comportamente. La fel, deasupra arhipelagului – în cerurile la care se înalță rugăciuni – divinitățile responsabile cu viața în Voss au alte planuri și alte conflicte de purtat.

Dar atât momentan, pentru că am ajuns la finalul călătoriei de astăzi, iar ultima destinație este un oraș cel puțin bizar, ca să nu spun mai multe!

5. Pagarthia – dacă piramidele din Egipt, templele Angkor Wat sau ruinele Babilonului erau pe lista destinațiilor preferate

Cetatea avea un aspect înfiorător, ridicându-se până la nori pe mai multe nivele, deschizând terase și piațete și turnuri unde se amarau zepeline demodate, ce pufăiau abur. Părea că decorațiunile rotunde, mlădioase, circulare – întâlnite la tot pasul în Arhipelag – erau o modă nedescoperită sau (poate) învechită aici; totul fusese clădit în unghiuri drepte dar, în fapt, privirile lor curioase nu descoperiră nici un defect construcțiilor enorme. Zidurile, inclusiv cel de susținere al malului, care se înfigea direct în apele vijelioase ale acelei mări nordice, erau construite din plăci perfect șlefuite de piatră dură, de culoarea cenușii, iar fortăreața propriu-zisă, în ciuda aspectului vetust, putea fi la fel de bine o creație futuristă. Deasupra, mecanismul din lemn al unui lift dublu trosnea de parcă ar fi mestecat lanțurile grosolane, capabile să ridice chiar și corabia ancorată nu departe de țărm. Iar dincolo de peretele vertical, odată ce ajunseră sus, văzură că orașul se adâncea în gura căscată a muntelui somnolent, rece și fără de fund.

– Puțini s-au întors din expedițiile în Pagarthia… Orice tratative de pace sau oferte de negoț și cooperare au fost brutal refuzate, iar nefericiții ce au mai apucat să vorbească despre pământurile astea sălbatice nu mai erau aceeași oameni care se îmbarcaseră cu luni în urmă. Lordul Fjolnahir, se spune, nu cunoaște mila. Cu siguranță că nu va fi dispus să negocieze – e cunoscut faptul că individul urăște ideea de compromis.

Orașul era un labirint îngrozitor și amândoi se mirară de ce simț de orientare trebuie să fi avut locuitorii lui pentru a nu se pierde în gigantele pasaje și terase sau pentru a recunoaște lifturile care urcau și coborau platforme, dinspre întunecimea nefericiților ce bântuiau subsolul vulcanului  și până în turnurile suple, ale căror acoperișuri despicate sfidau cerurile. Caruri trase de armăsari impunători circulau pe nivelurile neprevăzute deloc cu vreo balustradă, trotuare sau borduri care să delimiteze marginile. Nu descoperiră nici urmă de măsuri de siguranță și își imaginară că pe timp de noapte, pe băștinașii aghesmuiți ce rătăceau prin cârciumi nu puteau să îi salveze prea des felinarele masive, dar tulburi, ce abia reușeau să își împroaște lumina muribundă la o aruncătură de băț. Din nivelele de sub buza masivului muntos răsăreau fierării și armurării din furnalele cărora fum negru se înălța zi și noapte. Existau, desigur, piețe, clinici și laboratoare alchimice, toate funcționând într-un ritm inuman. În schimb, observară ei, nici urmă de vreo clădire dedicată vreunei religii sau alteia…

– Deci nu e o fabulație: pagarthienii se închină Lordului lor, așa cum am auzit. Nu știu dacă să fiu impresionat de o astfel de societate sau să mă cutremur de ceea ce un astfel de devotament poate naște…

Pe final de poveste, în Jocul necromanților ajungem alături de două dintre personajele principale și în Pagarthia, un oraș-stat tulburător prin aspectul și modul său de organizare. Odată ajuns aici vei avea parte de o ultimă aventură – nu neapărat recomandată celor slabi de inimă!

La finalul Jocului necromanților, autorul ne dă de înțeles că vom avea parte în al treilea volum și de o lume paralelă – pe care o putem denumi la modul comun cea “de Dincolo”. După cum vezi, Cronici din Voss cuprinde cărți de citit care nu construiesc un singur univers ficțional, ci mult mai multe, care se întrepătrund.

2 Cărți de citit în vacanță = 5 destinații imaginare de care să te bucuri

Iată așadar două cărți de citit în vacanță dacă vrei să explorezi cu ochii minții tărâmuri fascinante, pline de secrete și enigme, pe cât de frumoase pe atât de înspăimântătoare. Sper că ți-a plăcut această scurtă călătorie în Arhipelagul Voss și că acum vei fi tentat să citești mai mult, ca să vizitezi cu mintea și sufletul tărâmuri fantastice și lumi care abia te așteaptă!