Descrierea cărții

Primul lucru care vă va surprinde la romanul dark fantasy În cercul fiarei: Promisiuni de sânge (și vă va face să dați pagină după pagină) este lumea neobișnuită în care se petrece acțiunea. Pe măsură ce pătrundeți în Noctia, ghidați de misteriosul Faruz sau de periculoasa Slievi, veți descoperi un cadru de o rară și fascinantă ciudățenie, dar și o lume cu reguli și legi proprii, destul de puțin întâlnite în literatura fantasy contemporană. În acest peisaj întunecos, devastat de o molimă neiertătoare și permanent amenințat de invadatori, evoluează personaje dintre cele mai stranii.

***

Dacă vă place să descoperiți noi lumi fantastice, personaje controversate, dar și intrigi bazate pe jocuri de putere și trădare, În cercul Fiarei este pentru voi. Nu promit că fiecare pagină va oferi o lectură confortabilă, dar până la urmă acesta este scopul literaturii, să ne facă inima să bată un pic mai tare – uneori de încântare, alteori de groază.

Cezarina Anghilac

– Ce glumă-i asta?

Lamitt se oprise în buza adăpostului, privind pe sub mâna făcută streașină deasupra ochilor întinderea secătuită dinaintea lor. Neîntâlnind nicio opreliște, picăturile de lumină cădeau într-o ploaie deasă, agățându-i-se în păr și în genele scurte. O brazdă lată se căsca în inima pădurii, trecând prin locuri în care doar cu o luminare înainte se înălțaseră sute de copaci deși. Trunchiurile smulse din rădăcini sau doar frânte pe din două fuseseră răspândite pe pământul răscolit parcă de copitele a mii de animale. Printre ele, se înălțau mici mușuroaie acoperite de o pulbere albicioasă, răspândind în jur un puternic miros de puroi.

Slievi se strădui să își ascundă șocul. Mai prinsese neguri rele până atunci, văzuse cabane dărâmate, ramuri rupte, vizuini răvășite, cu tot cu locatarii lor prinși sub dărâmături. Dar niciodată nu auzise ca o porțiune atât de întinsă a pădurii să fie distrusă cu totul.

– Anume ce-ți povesteam, spuse Vistri, punându-și o palmă pe umărul băiatului.

– Arată ca și cum ar fi bubuit ceva.

Slievi se apropie de cei doi, așezându-și mai bine puii pe umeri. Mieari întinsese botul spre Vistri și începuse să mârâie, obligând-o pe urmină să facă un pas îndărăt și să își scuipe în sân.

– Face urchemistul bombarde așa puternice? întrebă Slievi.

Lamitt îi aruncă o privire dușmănoasă, deschise gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar renunță, întorcându-i spatele. Se apropie de un mușuroi acoperit de albeață și scoase din raniță mai multe unelte din cupru și sticlă, pe care le așeză cu grijă lângă el. Alese o lopățică și începu să scurme în pământ.

Urmina își miji ochii spre el, fără îndoială curioasă să înțeleagă ce anume se întâmpla.

– Ce face acolo? o întrebă pe Slievi, fără să îl slăbească pe băiat din ochi.

– Ia o probă, presupun. Se gândește că poate pulberea aceea îi va folosi la ceva.

– Este spuma-pământului, la ce ar putea fi bună?

– Întreabă-l pe el, el este urchemist.

Urmina își miji ochii înspre Lamitt. Băiatul stătea aplecat deasupra mușuroiului și râcâia cu spatula praful albicios, apoi îl scutura într-un borcan de sticlă gol.

– Prefer să mă abțin, spuse Vistri. Nu-mi pare din tagma celor care primesc bine curiozitatea altora, fie ea și bine intenționată. Și mai cred că și tu ar trebui să ai grijă cum te porți cu el. Prea îi lași mână liberă, iar el prea profită de asta.

Slievi și-l potrivi mai bine pe Mioja pe umăr.

– Nu-i copilul meu ca să decid ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă.

– Tocmai. Nu-i chiar copil. L-am văzut cum se uită la tine.

– Va fi și el bărbat cândva, nu? spuse Slievi, apoi se scuză ca să meargă după Lamitt.

Băiatul tocmai sigilase borcanul pe care îl umpluse cu pulberi și își arunca toate uneltele înapoi în raniță. Când o văzu lângă el, se ridică în picioare, scuturându-și nădragii de albeață. Scoase din raniță o țevușcă din cupru, o duse la buze și suflă în ea de câteva ori.

– Sunt gata, spuse trântindu-și ranița în spinare.

Se apropie de Slievi și întinse mâna spre Mioja. Puiul primi mângâierile lui cu un tors egal, mulțumit.

– Nu vrei să-l ții tu?

Fără să mai aștepte răspunsul lui, Slievi îi așeză puiul în brațe. Băiatul îi zâmbi, apoi se grăbi să își frece fața de a puiului, cum o văzuse pe ea făcând de atâtea ori. Kirbul chițăi în brațele lui, îl împunse cu nasul, apoi îl linse scurt pe mână. Lamitt chicoti încântat.

Un ghiont de gelozie împunse stomacul lui Slievi, dar se strădui să-l îngroape înapoi în negurile din care se ridicase. Știa prea bine că, fără unsorile alea ale lui, Lamitt n-ar fi avut nicio șansă să se apropie de pui, darămite să-i mai și facă să se gudure pe lângă el. Încercă să-și îmblânzească privirea cu un zâmbet, în timp ce băiatul își trecea palma prin blana deasă a kirbului, alintându-se.

– Ține-i cel mai drag kirb? Ține-i pui mic și drag?

Slievi oftă adânc, încercând să își țină în frâu neliniștea, însă glasul acestuia mai rău o zgândărea.

– Taci!

Lamitt își întoarse privirea spre ea. Câteva fire de blană argintie îi atârnau în bărbie.

Slievi ridică o gheară în aer, numărând cadența bufniturilor înfundate de pământul încă umezit de negură.

– Ascultă.

Lamitt se încruntă, încercând să se concentreze. Deasupra lor, picăturile de lumină prinseseră să tremure în zeci de culori, tulburate de zvâcnetul brusc al unei lerapii ce tocmai se înălța în aer. Vistri se apropie de ei fără zgomot, rotindu-și ochii în jur de parcă s-ar fi așteptat ca o creatură să iasă de după copaci.

– Vulpuri.

Slievi își încordă auzul, încercând să desprindă prin fâlfâitul de aripi sunete familiare. O pereche de glasuri, întrebare și răspuns, îi pișcară urechile.

– Și oameni.

Întinse gâtul înainte, iar nările începură să-i freamăte de ciudă. Nu le prindea mirosul. Se întoarse în loc, adulmecând fără oprire aerul. Pe umărul ei, Mieari începu să se agite, zvâcnind din urechi.

– Unde? se răsuci Lamitt în loc, cu Mioja la subsuoară și țevușca din cupru în mâna liberă.

Slievi își încordă auzul și întrebarea se repetă, de astă dată mult mai tare. Arătă cu mâna locul, iar Mieari, sărindu-i de pe umăr, începu să mârâie și să-și înfoaie blana argintie. Slievi se răsuci spre Lamitt.

– Stai aici cu Mioja și nu face niciun zgomot!

– Dar…

– Ești cu Vistri. Te apără ea.

Lamitt o privea nedumerit, dar Slievi îi făcu semn să tacă. Mirosul înțepător de sudoare, sânge și fier începea să se facă simțit, tropotul înfundat al copitelor pe pământul umezit de negură creștea cu fiecare bătaie a inimii ei. Mioja își dădu urechile pe spate, arcuindu-și trupul, pregătit să înfrunte primejdia nevăzută. Sigur, băiatul era nesimțitor la toate acestea, iar când și-ar fi venit în fire ar fi fost prea târziu.

– Ia-l pe Mioja și ascundeți-vă acolo!

Îi arătă frasinul din spatele lor, al cărui trunchi frânt forma o mică apărătoare la fel de scundă ca adăpostul sub care își petrecuseră negura, apoi se grăbi s-o ia în brațe pe Mieari și să se îndrepte spre ascunzătoarea pe care o ochise pentru ele – un desiș din rugi și viță-sălbatică. Lamitt, însă, nu se clinti din loc. Doar își întinse gâtul înainte și își alungise ochii, căutând pesemne semnele neliniștii ei.

– Nu înțeleg… de ce?

Vistri îl prinse pe după umeri și îl trase spre ea, ignorând mârâiturile lui Mioja.

– Pentru că nu știm cine sunt și s-ar putea să fie primejdioși.

Slievi își flexă degetele, lăsând ghearele să intre și să iasă din teci, înainte să se hotărască să le lase libere. Șansele erau destul de mari să se folosească de ele curând. Bărbații aceia nu miroseau a nimic cunoscut în afară de sânge. Sânge vechi care se cere udat și împrospătat cu sânge nou. Cealaltă știa cel mai bine. Își trecu limba peste buze și rosti rar, pe cât de rar putea fără să-și arate colții:

– Acum, Lamitt. Ia-l pe Mioja și du-te.

Îl urmări cum îi ascultă îndemnul cu o lentoare exasperantă, ajutat și de Vistri care îl împingea din spate, împiedicat în aceeași măsură de kirb, care tot încerca să o muște pe urmină. Se întoarse în ascunzătoarea ei, sperând ca străinii aceia să-și schimbe, în ultima clipă, direcția. Nu voia să mai ucidă, nu acum. Îi aruncă o privire înciudată băiatului care, în sfârșit, se chircea în spatele trunchiului frânt, cu puiul de kirb în brațe.

Frunzele împrăștiate de negură foșniră ca ațâțate de vânt, crengile trosniră sub copite și străinii începură să-și ițească țestele turtite, acoperite cu piele gălbuie vârstată cu negru, precum pământul însetat, pe deasupra coamelor încurcate ale vulpurilor. Erau doi, cu chipurile brăzdate de cicatrice negre și oboseală.

Slievi le putea număra pașii – unul, și încă unul, și inima începea să îi bată în același ritm cu călcătura lor. Se uită spre dreapta, la copacul frânt sub care se ascunsese Lamitt, cu Mioja strâns lipit de pieptul său. Speriat, dar în siguranță. Slievi dădu ușor din cap, iar băiatul îi răspunse cu un tremur al buzelor. Pe Vistri nu o vedea, dar Slievi era încredințată că urmina stătea la pândă, gata să intervină dacă avea să fie nevoie.